1 decembrie 1918

La multi ani, romani! La multi ani, Romania!

interviu cu Ghoerghe Zamfir

Cum vedeţi societatea de astăzi?

Părăsirea lui Dumnezeu poate fi considerată astăzi ca tragedia numărul unu a umanităţii. Omul a rămas fără busolă. Încontinuu mă întreb ce vor să facă omul şi omenirea, unde să ajun­gă, cu cine şi de ce. Nu mai există scop major, există doar tendinţa ca cel pu­ternic să-l domine şi să-l sfâşie pe cel slab. 

Dar pe români şi România?

Părintele Stăniloaie, marele nostru duhovnic al secolului XX, plasa pe primul loc, înaintea smereniei şi frângerii inimii, răbdarea. Pentru că la umilinţă şi smerenie nu ajungi decât prin răbdare. Poate aici există speranţa salvării poporului român şi speranţa ajun­gerii sale în vârful piramidei spi­rituale a lumii. Pentru că a ştiut să îndure şi să rabde neridicând buzdu­ga­nul şi sabia decât pentru a se apăra. Va fi o luptă crâncenă. Omul nu mai are de luptat decât cu sine însuşi pentru că a ajuns cel mai mare duşman al său. Omul crede că a învins natura, că o posedă şi că ştie totul despre ea, dar de adevăratele secrete nu are habar. De ce? Pentru că s-a declarat el însuşi Dumnezeu şi a atacat natura fără încu­viinţarea divină. Pumnul şi palma pe care omul le va primi nebănuit de repe­de vor fi cumplite. Abia din aceste upercuturi şi după knockoutul total va urma trezirea, definitiv luminată şi spirituală. 


interviul complet aici

Interviu cu Gheorghe Zamfir

Înţeleg că mergem în jos şi cu muzica.
Întreg sistemul sonor planetar suferă. Este o cădere a sunetului, începând cu anii 1900. Şcoala vieneză Schonberg, Alban Berg şi Webern au detronat sistemul divin de şapte scări din gamă. Cifra şapte este o cifră pe care se bazează întreg sistemul planetar. Dacă acesta este ciopârţit şi vrei să creezi un alt sistem, să iei locul lui Dumnezeu.. Cifra şapte nu trebuia să fie atinsă. Aşa cum Schonberg a şi declarat la sfârşitul vieţii lui: “şi încă multă muzică se va mai scrie în Do major.” El ştia că a făcut o gafă. Ce a urmat după el a fost o castrofă. Nici nu au trecut 40 de ani şi a apărut Rock’n'Roll-ul american care a fost o făcătură. De ce? Pentru că trebuia să fie un băiat frumos, cu o voce caldă, catifelată care să inducă în eroare o Planetă întreagă şi să creeze stilul Roch’n'Roll. A fost un dezastru în ceea ce priveşte materia sonoră a planetei. Apoi au venit Hard Rock-ul, Metal, Jazz-ul. Nici cel din urmă nu stă într-o bună poziţie în ceea ce priveşte servirea sunetului divin. Mă refer la a servi sunetul divin! Şi de-aici toată poşirca aceasta cu discoteca, toată nimicirea splendorii culorii divine din sunet.

Mulţi dintre artiştii de astăzi nu au studii de specialitate. Credeţi că un mare artist poate fi performant şi dacă nu posedă un bagaj academic?

Nu! Nu poţi să mergi pe instinct, pe talent, pe inspiraţie. În muzică există reguli care trebuie respectate. Oamenii aceştia care sunt titani ai sunetului universal nu au venit întâmplător cu acele metode ca şi canoanele din ortodoxie. Sfinţii Părinţi au făcut aceste canoane ca să se respecte o anume disciplină, o anumită ordine. Dacă nu treci prin ea nu poţi face nimic. Această ordine trebuie respectată. La fel este şi în muzică.

Sunteţi celebru pe toate meridianele. Care este calea spre succes?

Să fii tu însuţi şi să lucrezi, aşa cum am spus şi pe scenă, cu inima. 90 % trebuie să lucrezi cu inima şi 10 % cu creierul. Restul este muncă, muncă, muncă, ambiţie şi voinţă. Credeţi că aceste lucruri nu există şi în rugăciune? Credeţi că aceia care au ajuns să se sfinţească şi s-au albit total nu au muncit? Au găsit metoda insistării prin voinţă, tenacitate. Trebuie să ai şi dorinţă! Voinţa nu poate exista fără dorinţă! Trebuie să fii şi tenace. Cu cât insişti mai mult, cu atât căştigi mai mult. Or, dacă cedezi… de câte ori nu am cedat şi eu în rugăciune… Am zis nu mai pot, am obosit. Dar o reluăm în câteva zile. Îmi spuneam: “ce am ajuns atât de slab, încât nu pot să mă rog?” Sau am ajuns atât de slab să nu mai pot să practic o gamă, un arpegiu?”
Am introdus naiul în muzică religioasă, în muzica vocal-instrumentală, am compus muzică religioasă. Acestea sunt dorinţe, dar şi voinţe duse la extrem. Voinţa mea am împins-o până la limita de suportabilitate! 

tot interviul aici

din romanul ,,Fuga catre campul cu ciori'' de parintele Savatie Bastovoi

La întoarcere, văzu ciorile pe malul Bahluiului. Se aşeză pe
iarbă şi le privea. Nu-l mai înfrigurau în felul acela. Păreau
simple, nişte păsări obişnuite. Când era mic le vedea întotdeauna
din fereastra autobuzului plin de praf, cu care mergea la şcoală,
pe câmpul de arătură. Erau atât de multe, atât de misterioase şi
chiar puţin înfricoşătoare, dar nu pentru că ar fi fost aşa de negre
sau pentru că ar fi avut ciocul acela mare şi puternic, nu, ci
pentru faptul că trăiau trei sute de ani. Le invidia atât de mult
48
pentru asta şi ar fi dat orice să fie şi el cioară. Unii spuneau că ce
folos că trăiesc atâta, dacă tot sunt ciori. Dar el nu credea aşa, lui
îi părea important însuşi faptul că trăiesc, că zboară şi văd atâtea
lucruri pe care nici oamenii nu le văd în viaţa lor. De fiecare dată
când le vedea, îi venea să-şi facă vânt şi să prindă vreuna. S-ar fi
mulţumit măcar s-o aibă acasă ca să pună mâna pe ea, dacă el
însuşi nu putea trăi atâta. Le invidia, dar parcă le şi respecta
pentru că au o viaţă aşa de lungă. Totuşi de fiecare dată simţea că
nu le-ar putea prinde, că şi-ar lua zborul şi s-ar muta mai încolo
pe câmpul de arătură. N-avea nici un rost. A încercat odată, şi aşa
s-a şi întâmplat, numai s-a făcut de râs în faţa lor. Acum însă le
privea cum pasc nestingherite pe malul Bahluiului şi nu le mai
invidia cu nimic. Nu, nu mai jinduia copilăreşte să se
împărtăşească de cei trei sute de ani ai lor, acum era veşnic. Dar
îi plăcea să se uite la ele, simţea că au şi ele un rost în lumea asta,
precum avea un rost şi râuleţul acesta plin de gunoaie care
primăvara începeau să răspândească un miros nesuferit. Da, toate
aveau un rost, chiar şi cele cărora el încă nu reuşise să li-l
pătrundă.

din romanul ,,Fuga catre campul cu ciori'' de parintele Savatie Bastovoi

În cupolă apăru un om de lumină, cu părul lung şi îmbrăcat într-o haină albă cu mâneci largi. Ţinea amândouă mâinile uşor întinse în lături şi văzu că lumina aceea pornea din mâinile Lui. “Iisus Hristos... – şopti – e adevărat ce zic babele, El ne întâmpină când murim şi ne duce la Tatăl.” Când apăru El în cupolă, i-a dispărut frica. Îl năpădi un fel de bucurie nemaitrăită amestecată cu ruşine. Bucurie pentru că Hristos există, şi ruşine pentru că nu a crezut niciodată în El, că a zis toate acele cuvinte şi înjurături despre Cineva care e atât de bun. Stătea aplecat deasupra lui, dar nu zicea nimic. Îl învăluia în lumina aceea care izvora din mâinile Lui şi care acum nu mai avea nimic înfricoşător în ea. Era aşa de blândă, încât începu să plângă uşor, ca şi atunci când şi-a lovit mama cu biciul, iar ea l-a iertat şi l-a strâns la piept. Stătea deasupra Lui şi tăcea, nici măcar nu se mişca. Iar el scâncea şi nu ştia ce să-L roage, că niciodată nu s-a mai rugat la Dumnezeu. Ştia că de la Dumnezeu poţi să ceri orice, el însă nu se mai sătura să spună “Iartă-mă, iartă-mă.” Îşi cerea iertare că e beat şi că a vorbit de rău de El. Plângea de ruşine şi de fericire, dar fericirea parcă era mai mare ca ruşinea. În cele din urmă, s-a gândit să-L roage să nu moară atunci. (...) 
 Totuşi nu răbdă să stea în casă. Vroia să vadă oameni, să vadă copaci şi case, cerul şi soarele. Vroia să slăvească parcă ziua aceasta pe care o trăia, vroia să slăvească viaţa pur şi simplu. Se duse până la liceu. Afară era soare şi bine şi toţi sporovăiau prin ateliere. Prin curte treceau băieţi şi fete cu cartoane şi pânze, unii duceau mulaje de ghips. Se simţea că toţi sunt bucuroşi că se termină anul de şcoală. El se aşeză pe una din pietrele aduse pentru cei de la sculptură şi se uita la ei. Ar fi vrut să le spună ce a văzut în noaptea trecută, dar îşi dădea seama că ar fi fost o prostie. Ar fi râs de el, aşa cum râdea şi el de orice om care începea să vorbească pe astfel de teme. Dar nu era supărat că lucrurile stau aşa. Se vede că fiecare trebuie să-şi descopere pentru sine aceste taine. Se bucura numai să se uite la ei. Să privească feţele lor frumoase şi preocupate şi să ştie că nimeni din ei de acum înainte nu va mai muri niciodată.

din cartea parintelui Savatie Bastovoi- ,,Fuga catre campul cu ciori''

,,Unii dansau, alţii cântau, muşcând din bucata de şuncă.Numai el zăcea cu ochii pironiţi la cerul acela atât de ciudat. Dar nu avu timp să se gândească bine la ceea ce ar fi putut să însemne o schimbare atât de stranie a cerului, când stelele s-au boltit şi au format o cupolă mare, chiar de-asupra lui. “Asta-i şi mai şi – gândi – nu mi-aş fi putut închipui aşa ceva niciodată.” Privea mirat în cupolă şi văzu că în vârful ei era o gaură rotundă prin care se vedea dincolo. Deşi gaura era destul de mică, totuşi vedea că acolo e lumină, ca şi cum ar mai fi fost un alt cer, şi acolo nu era noapte, ci amiază. Nu mai văzuse niciodată minuni, nici nu credea în ele, dar acum se uita ca un copil şi aştepta ce va urma. Deodată însă se înspăimântă. O lumină puternică a strălucit din
cupolă până la el. Nu era o lumină care se împrăştie, ci ca de proiector, semăna mai degrabă cu un tunel. “Gata – gândi – acuş când o să mă sugă odată, nu mai rămâne nimic de mine.” Se simţi ca o scamă în faţa unui aspirator uriaş. Lumina aceea îl paraliza. Tot ce se poate spune în cuvinte despre acea lumină este că e o lumină de putere. E altfel decât cea a soarelui, prin faptul că îţi pare că e vie, parcă are minte şi gândeşte şi se poate întoarce înapoi la sursa de unde a izbucnit. Nu-şi dădu seama când şi de ce a început să-şi facă semnul crucii cu mâna aceea bleagă. Nu se mai recunoştea pe sine însuşi, făcea necontenit semnul acela pe care îl urâse toată viaţa. De ce? Nu ştia. Dar îl făcea sincer. Niciodată nu a crezut că cineva poate să-şi facă semnul crucii sincer, credea că totul e doar o minciună pentru a sustrage banii poporului simplu. De aceea îşi bătea joc de cei care-l făceau. Nu-şi mai făcuse cruce niciodată, nici măcar în batjocură. Simţea că semnul acesta făcut chiar şi-n batjocură rămâne tot ceea ce este. Nu-l suferea. Acum însă se acoperea cu el, de parcă aşa s-ar fi putut apăra de lumina aceea înfricoşătoare ca să nu-l omoare.''

din cartea parintelui Savatie Bastovoi- ,,Fuga catre campul cu ciori''

,, Aşa a ajuns să picteze din ce în ce mai rar. În schimb s-a dedat cu totul poeziei. Scria mult şi, parcă, din ce în ce mai bine. Îi părea o artă atât de convenabilă, nu mai trebuia să care după sine trusa de culori, pensule şi cârpe. Se putea aşeza oricând şi oriunde, chiar şi în tramvai, şi să-şi noteze ceea ce simţea. Mai
ales că îi părea că descoperi un fel de pictură a cuvintelor, că poate picta prin poezie. Imaginaţia şi experienţa de pictor îi folosea mult la scris. Căpătă şi mai multă îndrăzneală când descoperi că o mulţime din poeţii care îi plăceau au pictat şi ei, cum erau Bacovia, Stănescu, italianul Rafael Alberti şi chiar Baudelaire. Aşa că se despărţi treptat şi pe neobservate de pictură şi se cufundă cu totul în scris.''

din romanul ,,Fuga catre campul cu ciori'' de parintele Savatie Bastovoi

,,Se gândea şi el foarte mult la moarte. Nu vorbea despre asta, dar se gândea. Şi-a dat seama de asta când a venit într-o seară cu nişte creier de om într-o hârtiuţă. A intrat bucuros în casă şi le-a zis că l-a strâns de pe linia de tramvai, că a văzut accidentul cu ochii lui. L-au privit amândoi cu înfrigurare. Încerca într-adevăr să fie vesel, dar era o bucurie isterică. “Şi ce ai de gând să faci cu el?” – l-au întrebat. “Vreau să-l studiez, să-l pictez.” Bineînţeles că minţea. Putea să o spună altcuiva că vrea să picteze o fărâmă de creier, dar nu lor, care erau şi ei pictori. Parcă ce puteai să pictezi acolo? Se credea Michelangelo? Nu. Era altceva. Da, era frica de moarte. O recunoştea. Dar nu-i zise. Încerca pur şi simplu să-şi demonstreze că nu se teme, să-şi învingă groaza prin acest act teribil. Erau la fel. Tot din aceleaşi motive se ducea şi el şi privea pe ferestruică în morgă. Vroia să se obişnuiască, să se împace cu realitatea. Era absurd să te mai gândeşti la nemurire, să visezi ţara de după nouă mări şi nouă ţări de unde a adus Făt-Frumos apa vie. Îşi aminti pentru câteva clipe zilele acelea când o punea pe maică-sa să-i citească iar şi iar
povestea cu Făt-Frumos, la care plângea de fiecare dată. Când
ajungea la scena învierii din morţi prin stropirea cu apa aceea vie,
îşi băga capul în poala mamei şi începea să plângă. Mama credea
că plânge de mila lui Făt-Frumos, dar nu era aşa. Plângea de mila
lor, nu i-a zis niciodată. Plângea că ei amândoi vor muri şi nu vor
avea această apă vie. Şi ei, şi toată lumea vor muri. Ar fi plecat
încă de pe atunci în căutarea acelei ape. Nu ştia în care parte sunt
munţii de după nouă mări şi ţări şi nu avea nici cal cu aripi care
mănâncă jăratic, dar vroia foarte mult să plece. Vroia să reuşească să se întoarcă până la moartea mamei sale, că era drum lung până acolo, mai ales că nu avea cal cu aripi. Se gândea că ar trebuie să călătorească toată viaţa şi era gata să o facă, dar îşi dădea seama că o viaţă de om nu ajunge pentru asta, pentru că s-ar fi dus şi alţii să o caute, dar n-a auzit pe nimeni să aibă apă vie.''

din cartea parintelui Savatie Bastovoi- ,,Fuga catre campul cu ciori''

,,Într-adevăr Leningradul acesta era un oraş pentru pictori!Până şi nopţile aici erau albe, ca să vezi să desenezi. Amurgea puţin abia pe la două dimineaţă, dar nu se întuneca de tot, vedeai să citeşti, iar pe la patru era soarele sus ca amiaza.''

Ce va ramane, totusi?

,,Viaţa i se părea un geamăt pe care nu-l aude nimeni.Oamenii erau atât de străini şi semănau mai toţi între ei. Aşa a fost dintotdeauna. Nimeni nu i-a înţeles pe artişti. Poate târziu, după moarte. Dar câţi au murit fără să-i recunoască nimeni! Ştia că sunt mii şi mii de artişti neînţeleşi în lumea întreagă, care  gândeau, poate chiar în acele clipe, la fel ca el. Dar din aceştiatrebuiau să rămână doar câţiva. Istoria va cerne pe cei mai buni, iar restul se vor duce sub apele întunecoase ale timpului şi nimeni nu le va mai pomeni vreodată numele. Şi el va muri negreşit. Vor rămâne doar câteva pânze şi poate nişte cărţi de poezii. Dar puteau să nu rămână nici acestea. Îl obseda tot mai mult gândul că cineva i-ar putea fura într-o zi manuscrisele sau le-ar putea pierde pur şi simplu. Pânzele ar putea umezi, le-ar putea tăia cineva cu cuţitul sau să le dea foc. În câteva minute putea fi ştearsă orice amintire despre el. Ce şubredă era prezenţa lui în istorie! Ce şubredă şi neînţeleasă rămânea viaţa aceasta care clocotea în inima lui sfâşiată de tristeţe. Era o rană, o pată de sânge care vorbeşte, aşa cum citise la Stănescu. Era o rană care se sfâşia singură şi nu primea nici un leac de mângâiere.(...)Toată arta i se părea un geamăt de neputinţă, o îndeletnicire a
oamenilor singuri. Viaţa era durere, iar arta nu putea să fie altfel.Dar trebuia, trebuia să o trăiască toată, trebuia să o trăiască din plin, să nu lase nici un loc viu pe trupul vieţii sale. Simţea că
acesta e singurul rost al vieţii, că pentru asta a fost dată: ca să o trăieşti din plin.(...)Oricum toţi vor
muri ca şi câinii. Moartea e o treabă câinească. '' 
 (Savatie Bastovoi- din romanul ,,Fuga catre campul cu ciori'')

Despre mandrie

Pricina luptei nu sta in ratiunea ca atare, ci in trufia mintii noastre, care ridica mintea impotriva lui Dumnezeu. Mandria amplifica imaginatia, smerenia o face sa inceteze. Mandria se ingamfa creandu-si lumea proprie, smerenia primeste viata care vine de la Dumnezeu“. (Arhimandritul Sofronie)

tot articolul aici

,,Niciodata toamna''...

A fost odata toamna...

Despre ce spunem la spovedanie

,,Apoi, copil drag, dacă nu prea ştii ce e păcat şi ce nu, să spui la Spovedanie ceea ce simţi tu că e păcat şi să-L rogi pe Domnul să te lumineze şi să-ţi dea să simţi şi alte păcate mai subtile. Această simţire vine cu timpul şi nu e nevoie să ne psihanalizăm... Dar să nu ne ascundem. Iar dacă Părintele ne întreabă ceva să primim ca de la Dumnezeu şi să spunem DA sau NU fără să ne agităm!

Un lucru important pentru o Spovedanie adevărată, Iulia mea, este să te concentrezi nu pe regretul pentru păcatele făcute, generat mai ales de orgoliul nostru rănit de ruşine, ci pe nevoia de mila Domnului, de puterea Lui pentru a ne elibera din robia păcatului. Să înţelegem că fără El, fără harul Lui, totul e păcat! Să nu ne pară rău că am făcut ceva rău, ci că am trăit fără El! Aceasta este Pocăinţa!'' (Maica Siluana)

Sa luptam cu lenea!

''El îmi ascultă rugăciune şi tace. Tace şi mă priveşte! Şi mi-am amintit, sub privirile Lui, că cineva spunea că Dumnezeu a făcut lumea văzută prin Cuvânt şi pe cea nevăzută prin Tăcere! Şi că a dăruit părţii noastre văzute, Poruncile Lui şi puterea de a le împlini prin sfânta lui Rânduială, iar celei nevăzute, i-a dat dorul inimii şi puterea de a-l asculta şi urma. Cu aceste daruri şi puteri putem birui toate, dacă vrem! Iar dacă vrem, suntem chemaţi să ne silim şi să ne luptăm cu cei trei vrăjmaşi uriaşi ai sufletului nostru: neştiinţa, uitarea şi lenea! Dacă vrem!

Îl privesc şi mă rog şi El tace, Alexe. Poate că asta înseamnă că de ştiut ştii destul ca să pui iarăşi început bun, că de uitat n-ai uitat... Rămâne să te lupţi cu lenea acolo unde te loveşte, în trupul tău! Începe acum! Fă mătănii şi închinăciuni, lucrează în grădină, aleargă, joacă fotbal şi strigă la Domnul! Ostenind trupul cu gândul la Dumnezeu, în numele Lui şi spre Slava Lui, mintea se va aduna acasă! Dacă vrei!'' (Maica Siluana)

ASCULTA-I SUFLETUL!

Citind Cuvantul lui Dumnezeu

,,Aşadar, ca să citeşti Biblia "în întregime" e nevoie să fii prezentă şi vie în viaţa Bisericii, să primeşti harul prin Sfintele Taine, ca prin acesta să-L auzi şi să-I simţi prezenţa şi în Sfintele Scripturi. Îţi recomand să începi cu Noul Testament şi apoi să citeşti Vechiul Testament, căutând să vezi în el vestirea venirii Fiului lui Dumnezeu la noi. Toată Scriptura e povestea acestei Veniri. Ultimele cuvinte ale Sfintei Scripturi sunt "Vino, Doamne!".

Citind Sfânta Scriptură ne alipim celor care trăiesc în această chemare şi Duhul Sfânt ne va ajuta să ne hrănim cu harul prezent în cuvintele simple fără a ne istovi cu interpretări şi înţelegeri. Cuvântul Scripturii se adresează duhului nostru, părţii celei mai înalte a minţii noastre şi nu raţiunii intelectuale. Cu cât duhul nostru se va lumina mai mult hrănindu-se astfel, şi mintea-raţiune se va deschide spre noi şi noi înţelegeri duhovniceşti. Aşa cum atunci când mâncăm, deşi suntem preocupaţi să dobândim şi proteine, şi glucide, şi lipide, nu descompunem cu raţiunea aceste componente, ci le încredinţăm lucrării neştiute din noi, care se ocupă cu asta, bucurându-ne doar de efectele simţite ale unei alimentaţii sănătoase, la fel şi aici.

Începe aşadar, copil drag, să citeşti în ordine, punând semn unde rămâi pentru a relua în ziua următoare, cu atenţie şi respect, rugând mai înainte pe Domnul să te lumineze. Rugăciunea şi lectura te vor învăţa mai departe.

Cu dragoste în Domnul,

M. Siluana

Taina mantuirii si taina faradelelgii

,, la întrebările care încep cu "de ce" nu am decât un răspuns: "pentru că fugim de Dumnezeu"! Şi fugim de Dumnezeu pentru că Îl percepem aşa cum ne sugerează vrăjmaşul nostru , "tatăl minciunii" şi nu aşa cum este El. Aici e taina, prieten drag. Şi Taina Mântuirii şi taina fărădelegii. În Taina Mântuirii, noi credem că Dumnezeu este aşa cum Însuşi ne spune şi ne cere să verificăm cu propria viaţă, "pe pielea noastră", dacă e adevărat. În taina fărdelegii, noi credem în argumente şi temeri de gând, adică în sugestiile vrăjmaşului...'' (Maica Siluana)

Lycourgos Angelopoulos-muzica bizantina

Parintele Adrian Fageteanu s-a mutat la Domnul marti, 27 septembrie

Despre Parintele Adrian Fageteanu. Cuvinte de folos.

Manastirea Banceni- un loc binecuvantat de Dumnezeu

La Manastirea Banceni, aflata in Ucraina, la 7 km de granita cu Romania, calugarii se gandesc mereu la Dumnezeu. Si Dumnezeu se gandeste la ei. Staretul Mihail Jar impreuna cu alti patru frati, cu ajutorul Domnului, infiinteaza manastirea in 1994. De atunci, contruirea nu mai inceteaza. Parintele spune, foarte frumos, ca, o data incepand sa construiesti nu mai termini niciodata in viata aceasta, ci se termina totul in Imparatia Ceruruilor, unde e adevarata odihna. In satul Molnita, aflat in apropierea manastirii, parintele a ridicat un adapost pentru 140 de copii orfani si o alta biserica:
,,Dumnezeu ne-a daruit de toate pana astazi, atunci cum sa nu cred si de ce sa ma tem?''
Parintele insusi stie ce inseamna sa fii orfan si crede ca experienta lui i-a fost data de Dumnezeu pentru a-i intelege acum pe acesti copii abandonati de parintii lor...el ne sfatuieste sa nu cartim impotriva lui Dumnezeu cand nis e intampla necazuri, pentru ca El stie de ce este asa...
,,Dumnezeu este foarte bun. Ne ajuta pe toti, numai noi nu intelegem mila Lui, nu avem credinta necesara in Dumnezeu si nu putem sa credem ca El este Atotputernic. Multi se roaga si spun:,, de ce Dumnezeu nu ma ajuta? ''El ii ajuta pe toti. Dumnezeu nu ii alege pe oameni: ii ajuta pe cei ce se roaga din toata inima, din tot sufletul, cu credinta curata. Cand te rogi, trebuie sa crezi ca rugaciunea iti este ascultata.''

Despre Sfantul Paisie de la Neamt (15 noiembrie)

,,Stareţul slujea întotdeauna cu adâncă smerenie, evlavie şi lacrimi. Slujirea lui atât de mult îi înduioşa pe toţi încât o parte din călugări, datorită abundenţei de sentimente şi lacrimi, nu puteau să stea până la sfârşitul slujbei şi ieşeau din biserică mai devreme ca să se liniştească. Plângeau aproape toţi; plângea stareţul şi patriarhul din preaplinul inimii rostea: „Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu!“

La Iaşi stareţul a primit binecuvântare de la mitropolitul Gavriil şi a fost primit cu dragoste de către voievodul Grigorie Calimachi. Mitropolitul le-a dat stareţului şi ucenicilor săi mănăstirea Dragomirna cu biserica având ca hram Pogorârea Sfântului Duh, iar voievodul cărturar a scutit mănăstirea şi proprietăţile ei de dările către domnie.
Mitropolitul i-a scris episcopului Rădăuţilor, în administrarea căruia se afla obştea şi l-a rugat să cerceteze cât mai des obştea cuviosului Paisie cu dragoste şi cu stima cuvenită. Văzând o aşa primire, cuviosul Paisie i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru căile Sale de nepătruns şi pentru că i-a umplut sufletul de pace, aplecându-Se cu iubire şi milostivire asupra lui, păcătosului.
 Parintele Paisie a fost nevoit sa paraseasca manastirea Dragomirna, retragandu-se la Manastirea Secu, apoi fiind trimis de domnitor la manastirea Neamt. De altfel, parintele este cunoscut ca Sfantul Paisie de la Neamt.


 Marele său merit a constat în faptul că, prin propriul exemplu şi prin exemplul obştii sale a reinstaurat acele principii vechi de viaţă monahală, pe baza cărora monahismul a înflorit, însă datorită ignoranţei decăzuseră din ce în ce mai mult. Aceste principii sunt: rugăciunea lui Iisus şi întreg canonul de rugăciuni, învăţăturile duhovniceşti ale părinţilor asceţi, viaţa de obşte, îndrumarea de către stareţ a începătorilor, mărturisirea gândurilor. Pe aceste temelii a şi fost organizată obştea părintelui Paisie care avea câteva sute de oameni.
 


Sfantul Paisie Velicikovski

Acatistul Sfantului Paisie

Podul

Documentar despre Nicolae Steinhardt

Rugăciune pentru părintele duhovnic
 Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, care pe desfrânata şi pe tâlharul i-ai primit, primeşte şi rugăciunea mea pentru robul tău, duhovnicul meu (numele) ales de Tine să poarte povara păcatelor mele în faţa Ta, aşa cum Tu porţi povara lumii întregi în faţa Tatălui Ceresc.
 Iartă-i toate greşelile lui pentru dragostea şi jertfa stăruitoare ca să pun început bun de pocainţă eu, oaia rătăcită. Cercetează-l degrabă şi vezi nevoile lui.
Vindecă-l de toată boala şi întinăciunea trupească şi sufletească şi de slăbiciunea firii celei căzute.
Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi ispitele ce i-au venit pentru păcatele mele.
Sporeşte-i înţelepciunea, îndelunga răbdare, liniştea, pacea şi mulţumirea sufletească.
Înmulţeşte-i puterea, sporeşte-i blândeţea şi purtarea de grijă şi împlineşte toate cele de folos lui.
Dă-i minte luminată şi pricepere sfântă care se pogoară de la Tine, Împăratul Luminii.
Bine-sporeşte în el Doamne şi dăruieşte-l sănătos, îndelungat în zile, drept învăţănd cuvăntul adevărului Tău.Amin.(Metanie)
Împărate Ceresc, Mângâietorule, deschide stavila cerului şi plouă peste duhovnicul meu (numele) belşug de har şi bogată milă.Pogoară-te asupra lui, odihneşte în el pururea şi revarsă peste el mulţimea îndurărilor Tale. Amin.(Metanie)Maica Domnului, acoperă cu Atotputernicul tău Acoperământ pe robul tău, duhovnicul meu (numele) şi roagă-te Bunului Dumnezeu să-l miluiască pentru rugăciunile tale. Izbăveşte-l de toată ispita trupească şi sufletească, curăţă-l, tămăduieşte-l, întăreşte-l şi sănătate deplină dăruieşte-i. Amin.(Metanie)Cuvioase Părinte Siluane, roagă-te Domnului să miluiască şi să mântuiască pe duhovnicul meu (numele), pentru rugăciunile tale.
Cuvioase Arsenie cel Mare, roagă-te Bunului Dumnezeu să miluiască şi să mântuiască pe duhovnicul meu (numele), pentru rugăciunile tale.
Cele nouă Puteri Cereşti, Sfinţilor Români – mucenici şi muceniţe, cuvioşi şi cuvioase – Preacuvioşilor Părinţi ai noştri şi sfinţii a căror pomenire se face astăzi, împreună cu toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu să miluiască şi să mântuiască pe (numele) pentru rugăciunile voastre.Amin.Amin. Amin.(Metanii)

rugaciuni-pentru-parintele-duhovnic 

Din Filocalia de la Optina

Faptul că vorbeşti când stai la slujbele bisericeşti sau îţi roteşti privirile în toate părţile, nu numai că este necuviincios, dar Îl şi mânii pe Domnul prin neatenţie şi cutezanţă. Dacă nu putem cu sufletul, cel puţin cu trupul să ne purtăm cuviincios în chip văzut. Buna cuviinţă trupească, văzută, ne poate duce la buna rânduială a gândurilor lăuntrice. Aşa cum Domnul a creat mai întâi din pământ trupul omului, iar apoi a suflat în el suflet nemuritor, aşa şi purtarea exterioară şi buna cuviinţă văzută preced bunăstarea sufletească şi încep cu paza ochilor şi a urechilor şi, mai ales, cu înfrânarea limbii, deoarece Domnul în Evanghelie zice: Din cuvintele tale te voi judeca (Luca 19,22), adică pentru ceea ce deseori spunem din neatenţie, pentru aceea vom fi judecaţi cel mai mult şi mai întâi de toate. A vorbi multe este foarte uşor şi comod, dar a face pocăinţă pentru cele vorbite este foarte greu. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea I, p.28-29)

http://acvila30.wordpress.com/2011/05/11/staretii-de-la-optina-despre-purtarea-in-biserica/ 

Rugaciunea care ajunge la Dumnezeu

De multe ori ne rugam doar cu buzele, iar inima noastra ramane departe de Dumnezeu...are El nevoie de cuvintele noastre? Nu, ci de inima noastra...suntem atenti la Dumnezeu atunci cand ne rugam?...

Divna Ljubojevic

,,Talentul este privirea lui Dumnezeu asupra fiintei si deci o situatie fericita pentru om, pentru ca ii permite un raspuns demn fata de Dumnezeu.''  (Divna Ljubojevic)

,,Muzica spirituala este parte din viata mea. Ceva normal si simplu- un lucru intr-adevar magnific''

,,Nu trebuie sa uitam ca suntem iubirea lui Dumnezeu pe pamant.''(Divna Ljubojevic)

Blagosloven jesi Gospode - Binecuvantat esti, Doamne ( Divna Ljubojevic)

Batranul Dobri Dobrev, omul lui Dumnezeu...

ASEZAMANTUL SOCIAL "SF. STELIAN" PAROHIA VALEA CRANGULUI PROTOPOPIATUL URLATI

Darul de a face (mai mult decat) paine

Dorule, alene vii

Simina Mezincescu

Simina Mezincescu la ,,Profesionistii''

http://www.jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/romani-care-mai-au-de-spus-ceva/simina-mezincescu-supravietuitoare-a-ultimului-mare-proces-comunist-noica-pillat-570642.html

-Când l-aţi revăzut pe Noica?
-El s-a liberat cam la un an după mine. La scurt timp, m-am trezit cu el pe scările de la mine de acasă. A căzut în genunchi pe trepte, mi-a sărutat fusta şi a început să-şi ceară scuze că m-a băgat în povestea asta. I-am spus că nu am ce să iert, că nu a făcut nimic. La scurt timp a plecat la Păltiniş, când venea în Bucureşti ne vedeam. M-am împrietenit în schimb cu  Steinhardt, care fusese coleg de liceu cu soţul meu.

-La proces aţi putut vorbi cu ceilalţi acuzaţi?
-Câte un cuvânt, şoptit. Unii erau foarte speriaţi, alţii şi-au ţinut firea. Eu am încercat să par optimistă, mă pieptănasem mai şic, voiam să le induc celorlalţi o stare bună. Am intrat zâmbind în sală, din cauza asta Dinu Noica, mai târziu, mi-a scris pe o carte dedicaţia "Pour un certain sourir”. Am avut un avocat prieten de familie, pe Henric Mădârjac, care a făcut ce a putut, era prieten cu tata. Nu am putut asculta interogatoriile celorlalţi acuzaţi dar am putut citi dosarele. Mă aşteptam să iau şase ani. Procesul a ţinut doar trei zile.

Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului (339-397) (7 decembrie)

Sfîntul Ambrozie, cel numit cu numele dulceţii, s-a născut în marea cetate a Mediolanului cea mult vestită, din părinţi dreptcredincioşi şi de neam bun. Tatăl lui era prefectul Galiei, cu numele tot Ambrozie; căci acesta, iubindu-şi fiul, i-a pus numele său. Cîtă dulceaţă duhovnicească avea să aibă Biserica lui Hristos de la Sfîntul Ambrozie s-a văzut mai înainte, încă din scutecele lui. Căci fiind el prunc înfăşat şi dormind odată ziua afară cu gura deschisă, deodată, zburînd un roi de albine, a venit asupra lui, acoperindu-i faţa şi gura; apoi se vedeau albinele intrînd şi ieşind din gura pruncului, unde puneau miere pe limba lui. Văzînd aceasta, doica lui a vrut să izgonească albinele, temîndu-se să nu vatăme pruncul; dar tatăl lui, care privea acea minune, a oprit-o vrînd să vadă în ce chip va fi sfîrşitul acelei minuni. După puţin timp albinele, ridicîndu-se, au zburat pînă nu s-au mai văzut. Iar tatăl lui, înspăimîntîndu-se, a zis: "De va trăi pruncul acesta va fi mare în popor, pentru că încă de acum din pruncie a arătat Domnul pe sluga Sa. Căci se va împlini asupra lui la vreme Scriptura care zice; Fagur de miere sînt cuvintele cele bune şi dulceaţa lor este vindecarea sufletelor. Pentru că roiul acela era închipuire a învăţăturilor şi scripturilor lui, ce avea să le dea cu dulce grăire către popor, îndulcind inimile omeneşti şi ridicîndu-le de pe pămînt către cer.

Minunatul Ambrozie a pus multă osteneală, să întoarcă pe păgîni şi credeau mulţi, văzînd dumnezeiasca petrecere a lui şi minunile pe care le săvîrşea Domnul într-însul. Căci tămăduia pe bolnavi, pe diavoli îi izgonea şi alte lucruri preaslăvite lucra. Pe acestea văzîndu-le mulţi, alergau la credinţa cea binecuvîntată, încît el nu mai făcea altă slujbă, decît numai boteza pe cei ce credeau. Dintre aceştia era Augustin, preaînţeleptul şi cuvîntătorul de Dumnezeu, pe care l-a vînat cu înţelepciunea şi priceperea lui cea mare, fiindcă era cufundat în eresul maniheilor. Apoi, botezîndu-l, atît s-a făcut de îmbunătăţit şi mare apărător al Bisericii, încît a povăţuit pe mulţi către buna credinţă, cu învăţăturile şi scrierile sale cele prea înţelepte.

mai multe aici

Acatistul Sfantului Ambrozie

Sfantul Ambrozie si imparatul Teodosie

Iar odinioară într-o zi de praznic, venind împăratul la biserică cu slavă, Sfantul Ambrozie  fără temere a ieşit înaintea lui, oprindu-i intrarea în biserică şi mustrîndu-l pentru vărsarea de sînge cea nedreaptă a zis: "Nu ţi se cade ţie, împărate, a te împărtăşi cu credincioşii, după atîta ucidere şi fără să faci nici o pocăinţă. Deci, cum vei primi Trupul lui Hristos, cu mîini muiate în sînge nevinovat? Şi cum vei bea Sîngele Domnului, cu buzele cu care ai dat poruncă, pentru acea ucidere cumplită?" Zis-a către dînsul împăratul: "Şi David a greşit, făcînd ucidere şi mare desfrînare, însă nu s-a lipsit de milostivirea lui Dumnezeu". Răspuns-a lui episcopul: "De ai urmat lui David, celui ce a greşit, apoi urmează lui şi la pocăinţă". Deci s-a întors împăratul la palatul său tulburat, părîndu-i rău de păcatul său. Apoi, pregătindu-se a primi canonul de pocăinţă ce i s-a rînduit de arhiereu în faţa tuturor, ca unul din cei simpli se pocăia, aruncîndu-se cu faţa la pămînt înaintea bisericii, stînd împreună cu cei ce se pocăiesc şi multe lacrimi vărsînd. Iar după săvîrşirea pocăinţei, a fost primit în biserică de Sfîntul Ambrozie.
Vrînd împăratul să se împărtăşească cu Sfintele şi Preacuratele Taine, a intrat în altar să se împărtăşească împreună cu cei sfinţiţi. Dar Sfîntul Ambrozie a trimis la dînsul pe arhidiaconul său, poruncindu-i să aştepte împărtăşirea înaintea altarului, împreună cu celălalt popor, pentru că porfira - zicea el - face împăraţi, iar nu preoţi. Această învăţătură primind-o cu dragoste, preacredinciosul împărat a răspuns că nu pentru semeţie a intrat în altar, ci, în Constantinopol astfel de obicei este, ca împăratul împreună cu preoţii să se împărtăşească în altar. Deci, el cu evlavie aştepta vremea împărtăşaniei, cu poporul cel de obşte în biserică.

este mai de folos sa cadem in lupta decat sa fim biruiti

,,Iata, iarasi vin smerit, ca un parinte, sa-ti trezesc prin cuvinte vointa cea buna. Scoala-te, fiul meu, din somnul nepasarii. Asculta-ma si nu mai dormi. Trezeste-te si alunga de la tine somnolenta nepurtarii de grija. Pune-ti din nou armura si stai cu curaj impotriva dusmanilor tai. Lupta-te cu rabdare. Nu intoarce spatele. Lupta-te piept la piept. Este mai de folos pentru noi sa cadem in lupta decat sa fim biruiti.'' (Gheron Iosif Isihastul)

Dupa cercetarea harului vin ispitele

Lucrare (praxis) nu inseamna numai a incerca si a te lasa pagubas. Fapta se numeste cand patrunzi in lucrare, te lupti, biruiesti sau esti biruit, castigi sau pierzi, cazi, te ridici, rascolesti totul, ridici totul in picioare, cand primesti lupta pana la ultima suflare. Si niciodata sa nu te descurajezi pana la iesirea sufletului tau. Dar cand ajungi pana la cer, trebuie sa te astepti ca ziua urmatoare sa cobori in iad. Sa nu mai spunem ca uneori coborarea se intampla chiar in aceeasi clipa. De aceea, nu trebuie sa te pierzi in rataciri, ci sa ai inaintea ochilor ca amandoua sunt ale tale.

Sa mai stii ca intotdeauna harul vine intai, ca o prevestire de pregatire. Indata ce simti harul, sa te strangi in tine si sa spui: “Iata, a venit vestea razboiului. Pazeste-te, pamantule, ai grija din ce parte va lovi vicleanul”. De multe ori vine repede, alteori dupa doua sau trei zile. Oricum vine. Apararea sa fie intarita.'' 

,,Omul, ca un copil gangurind, cere de la Dumnezeu voia Lui cea sfanta. Dumnezeu, ca Parinte Atotbun, ii da harul, dar ii da si ispite. Daca indura fara sa murmure ispitele, primeste adaos de har. Dar cu cat primeste mai mult har, in aceeasi masura primeste si adaos de ispite.
Demonii, cand se apropie sa atace cu lupta lor nu se indreapta spre locul unde tu ai, fara discutie, taria sa-i invingi, ci incearca acolo unde ai slabiciuni. Acolo unde tu nicidecum nu-i astepti, acolo escaladeaza zidul cetatii. Si, cand gasesc un suflet slab si o parte mai slaba a noastra, totdeauna acolo ne inving si ne fac raspunzatori”.

(Gheron Iosif Isihastul)

sa ne nevoim de la tinerete ca sa luam ,,pensie duhovniceasca'':)

,,Vezi ce rod au adus ostenelile din tinereţe? Vezi că nimic nu s-a pierdut, ci pe toate le-a socotit Dumnezeu? Chiar şi pentru un pahar de apă creştinul se învredniceşte de răsplată.(...)

De aceea dacă nu vă nevoiţi, dacă nu vă osteniţi, dacă nu lucraţi acum, la tinereţe, nu veţi avea la bătrâneţe roade. Nu veţi lua «pensie duhovnicească».

Cu câteva zile înainte de adormirea sa, pe când eu mă aflam lângă sihăstria sa, Stareţul – cine ştie în ce stare de Har se afla – privea spre Cer. Deodată şi-a ridicat mâinile spre Cer şi cu lacrimi fierbinţi a spus:
„Dumnezeul meu, atâta bogăţie cerească şi nu este nimeni care să o dorească! Există o întreagă vistierie şi o bogăţie nemărginită, dar nu sunt oameni care să o moştenească. '' (Staretul Iosif Isihastul)

http://www.razbointrucuvant.ro/2010/08/13/staretul-iosif-isihastul-moartea-ca-o-calatorie-lina-spre-inviere-sau-adormirea-impreuna-cu-dulcea-maicuta/ 

Suntem ascoristi, ramanem prin vreme....

la Man. Dragomirna

Prima mea tabara cu ASCOR-istii...am fost alaturi de persoane minunate, iar primirea maicilor de la Dragomirna a fost una calduroasa, atenta...viata de manastire nu se vede cand vii ca simplu turist...acum insa am intrat in randuiala manastirii....aici, rugaciunea si munca se impletesc ca intr-o metanie...este o experinta unica, in care simtim intr-adevar ca folosim cu folos timpul ce ne-a fost dat...Sa dea Dumnezeu sa ne zideasca sufleteste momentele traite la Dragomirna!

la Manastirea Dragomirna, cea inalta si ingusta ,,ca o cutie de sfinte moaste''

,,universul intreg nu-i decat o incapere luminata slab de gutui....''

Într-o nucă

          de Ana Blandiana

Împletite din fire de iarbă

Şi-ncuiate cu Frunze

Lanţurile mi se vor usca în curând

Şi vor cădea.

Voi fi atât de liberă

Că-mi va fi frig

Şi cine şi ce

Mă va putea învăţa?

Cine a fost vreodată-ntr-o nucă

Să-mi arate chiliile

Unde-aş putea să mă-ncui,

Când universal întreg

Nu-i decît o încăpere

Luminată slab de gutui?

Într-o nucă sunt patru odăi şi e cald,

Şi-n întuneric miroase dulce a miez,

De-afară pătrunde doar o mirare de greier-

Într-o nucă aş vrea să-ntomnez,

Să m-acopere straturi de frunze

Şi umbre de cârduri

Zbătându-se-n dorul de ducă,

În timp ce din tot ce-i noroc pe pământ

Eu să ştiu să aleg

Cât de bine-i să dormi într-o nucă !

minunea...viata este o minune

Minunea

            de Ana Blandiana

Minunea trosneşte sub tălpile mele

Abia îmbrăcată în frageda formă

A crengilor ude,

Deasupra capului meu se dezlănţuie

Şi picură-n mine,

Glasul ei limpede

Şi neînţeles se aude.

Ea curge pe pietre

Şi le face frumoase,

Adoarme în fragi

Şi le coace în somn,

Conul de brad i-e palat,

Legăn ochiul de cârtiţă,

Lumânare

Oricare pom.

În ea încap

Şi fructele şi rădăcinile,

Şi fluturii şi albinele,

Şi răul şi binele

Din cer şi de pe pămînt

Şi chiar şi eu,

Nevrednica,

Nealungată

Niciodată

Din raiul

Pe care-am încercat

Să-l pângăresc

Pricepând.

,,Orice splendoare, ma doare, ma doare aceasta floare...si frumusetea ta...si-aceasta zi, ce maine nu va mai fi...''(Grigore Vieru)

ps: gradina copilariei, la tara, la mamaia...

Apusul in tren, intr-o campie cu floarea-soarelui...

inserare de vara, la tara

pana la lacrimi (versuri de grigore vieru)

Viorile

 Viorile

              de Radu Gyr

Pe colină unduindă,

trestii limpezi de oglindă:

doi heruvi.

               La subsuoară,

raclă mică, o vioară. Unul se ducea spre stele,

altul se-ntorcea din ele.

Reci, cleştarele lor brune

se plecară lin pe strune.

Sub arcuşuri lungi de fum

ceară, strunele, şi scrum.

Alăutele amare
păreau moarte chihlimbare.

Crini şi umbre, laolaltă,

dănţuiau în iarba-naltă.

-Crini, arcuşul vostru daţi-l,

Glasul coardelor chemaţi-l.

Dar arcuşul florilor

n-a dat glas viorilor.

Trecu vântul cu sandale

peste sâni de ape goale.

-Băltăreţ cu pergamute

Treci şi cîntă prin lăute...

Dar subţirele cucon

n-a lăsat pe dible zvon.

Clopoţei sunând, stea nouă

Căluşar, părea, de rouă.

-Stea de nuntă, vin’ şi pune

Zurgălăii tăi pe strune.

Steaua pogorî-n lăute.

Ele au tăcut, zăcute,

Cum ariăi nedesfăcute.

Suflet plâns trecu pe-aproape,

Numai lacrimi, peste ape.

-Plângi, tu suflete, pe strune

c-au murit fără să sune...

Pe viorile de ceară,

Stropi de auroră clară:

Două lacrimi luminară.

Inimile din cutie

Se treziră- aurărie,

Păsări tresărind, topaze,

Borangic, beteală, raze.

Sufletul plângea, să-nvoalte

Din viori zăpezi înalte.

Cântece creşteau în ceruri,

Nuferi lungi şi giuvaieruri.

Pe colină unduindă,

Alăute de oglindă.

Un heruv trecea spre stele,

Altul se-ntoarcea din ele.

ps: aceasta poezie imi aduce aminte cuvintele parintelui Arsenie Papacioc despre suferinta si jertfa: ,,nu se poate fara jertfa nimic.'' si ,,prin suferinta, omul reuseste sa se cunoasca pe sine''. Numai sufletul suferind a reusit sa miste coardele viorii...

Cuvinte duhovnicesti ale parintelui Arsenie Papacioc

Vorbiţi-ne despre Maica Domnului.

Maica Domnului este Stăpâna Cerului şi a pământului. Şi dacă îndrăznesc să mai cer zile de trăit de la Dumnezeu este numai ca să pot slăvi pe Maica Domnului, care este foarte supărată pe toţi care nu-i cer nimic. Şi să-i cerem lucruri mari, pentru că iubirea nu are margini.

În Filocalie stă scris că rugăciunea este judecată înainte de judecată. Cum explicaţi aceasta?

Pentru că e o judecată. Uite: acum dumneata te judeci: "Ce mi-ai făcut acum? Ce mi-ai făcut de azi dimineaţă până acum? Ce mi-ai făcut o viaţă întreagă?" Pe urmă, te ia la judecată. În funcţie de nişte lucruri obligatorii pentru fiecare creştin. N-a lăsat Dumnezeu un om să nu înţeleagă măcar ceva. Chiar se spune, materializând discuţia, că mulţi fac binele fără să ştie că fac binele. Ce n-a făcut Dumnezeu ca să ne salveze? Nu ne-a creat decât pentru El, nu şi pentru dracul sau pentru oameni sau pentru nevoile omeneşti. Ne-a făcut singuri pentru El. Să fim întru fericire veşnică cu El. Dar fericire divină, nu fericire raţională, ca oameni. Oamenii nu-şi dau seama cât de scump e timpul pe care-l trăieşti. Şi chiar momentul ăsta între noi acum. Eu în funcţie de asta am răspuns. Să ai încredere desăvârşită în tot ce a spus Mântuitorul. Ce vreţi un dar mai mare ca acesta? Că noi am primit în dar pe Hristos şi am dat şi noi în dar pe Maica Domnului ca fire omenească. Desăvârşirea desăvârşită... A stat la dispoziţia noastră; a mea, a ta. Aşa cum suntem fiecare dintre noi. Suntem fiinţe create de Dumnezeu, restaurate de Dumnezeu, salvate de Dumnezeu încontinuu. Că fiecare moment are nevoie de ajutor divin. Actul de prezenţă este (eu consider ca duhovnic) cel mai simţit şi mai obligatoriu canon. Stare de prezenţă... Nu metaniile. Le faci, şi pe urmă spui: "Doamne, salutare că te-am ascultat; am făcut ce am putut". Nu... O stare de prezenţă. Un copil al tău îţi spune: "Tată, înainte mă iubeai mai mult, astăzi văd că nu mă mai iubeşti". Pe copilul tău îl iubeşti mereu. Dar şi copilul are obligaţie pentru tăticul lui. Deci o stare de prezenţă continuă împlineşte o stare de canon şi o obligaţie, ca un creştin creat şi salvat de Mântuitorul. Ca să ne salveze, gândiţi-vă că a fost jupuit, umilit, scuipat; şi era Dumnezeu. Nu îngrozeşte pe nimeni faptul ăsta? Că era Dumnezeu întrupat? Deci, ce n-a făcut să ne salveze? Este foarte important. Cât de important este momentul ăsta o să vadă fiecare la mormânt. Dar să nu fie prea târziu şi repede. Degeaba te grăbeşti. Totul e să pleci la timp. Vă spun asta ca un sfat de la un frate mai mare: de 96 de ani. Şi dacă vă spun, spun ca să ascult şi eu.

A fost necesară Crucea Domnului înainte de Învierea Lui

De ce foloseşte Sfântul Ioan Scărarul expresia "fericita întristare"? La ce se referă aceste cuvinte?

Dragă, cât a fost de glorioasă Învierea Mântuitorului... ce stare de revenire, ce înălţare sufletească... Dar n-ar fi fost aşa de grozavă dacă n-ar fi fost Crucea mai întâi. Ăsta-i răspunsul. Suferinţa te trezeşte. Când ţi-e foame, ce să mănânci? Nu mănânci pentru ca să mănânci, mănânci pentru că ţi-e foame; nu mai întrebi pe nimeni. Ăsta-i lupul, ăsta-i câinele, ăsta-i omul. Omul care cere viaţă. Viaţa, omul o cere în relaţie cu veşnicia. Şi atunci, cât de scump e timpul şi suspinarea ta! Eşti liber să o faci de acum; cine te opreşte să te închini? Şi dacă te opreşte duşmanul, primeşti plată de erou că te-ai închinat când te oprea. Eu vă spun că am 14 ani de închisoare şi nu era lipsă de prezenţă. Şi mă gândeam: ce momente măreţe, să suferi... bineînţeles pentru ceva. Sufeream pentru Hristos. Eram conştienţi că dacă nu era Hristos, te vindeai pe doi lei şi scăpai de momentul ăla. Nu scăpai de veşnicie. Veşnicia, ca şi moartea, e o realitate. Nu vine pentru daruri deosebite: cafele şi dulceţuri. Vine să te ia. Atuncea să vedem: "Ce Mi-ai făcut cu viaţa ta, fiule?" Putem să-L învinuim pe Hristos că nu ne-a dat destul? Nici o mamă nu o poţi învinui că nu ţi-a dat destul. Ţi-a dat tot că ţi-a stat la dispoziţia ta. Ţi-a dat şi sângele. Nu poţi să o învinuieşti că nu ţi-a dat. Dar pe Dumnezeu care a creat şi sângele ăla, şi laptele ăla, şi mama, şi fiul... Avem atât de pregnante şi de prezente exemple, încât nu mai poţi să faci nici o mişcare. Trăire creştină şi gata! Astea ar putea fi momente pe care le trăieşte fiecare la moarte. Trebuie să spunem: "Ţie ţi-am dăruit, Doamne, toată viaţa mea". Astea-s mobile care-l obligă pe orice creştin. "Lasă-l pe seama Mea, nu te băga unde nu ai voie. Nu-l judeca. Lasă-l aşa împăduchit. Mie mi-e drag de el aşa. Că nu am venit pentru împăraţi. Am venit pentru cerşetori". Hristos a fost Împărat şi Cerşetor. Pentru cine a făcut-o, pentru îngeri? Pentru noi, oamenii! Ce mai aşteptăm? Ce mai aşteptăm?! O trăire simplă de tot, dar o relaţie cu ceilalţi. Pe contul tău. Când eram mic, la ţară, am văzut o oaie care a dat din picior şi s-a culcat. Nu m-am sesizat, dar am văzut o altă oaie care a făcut la fel. Şi i-am spus mamei: "Mămică, de ce a dat"? "Se închină, mamă, se închină", mi-a zis mama mea. Atâta mi-a trebuit. Vasăzică oaia se închină şi eu să nu mă închin? Un exemplu simplu, o interpretare directă; nu poate să fie altă interpretare. Oaia aia am văzut-o cu ochii mei, dând cu piciorul, cu copita ei, dar eu am degetele care marchează Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Vasăzică, sunt organizat. Fac parte din Crucea Mântuitorului şi mă bucur de Învierea Mântuitorului. Dar cere un lucru simplu, dar fără de care nu se poate. Nu te închini de parcă ai cânta la mandolină. Te închini trăit pentru nevoia pe care o ai. Şi atunci suferinţa rămâne ca o mare necesitate în viaţa omului. E o mare greşeală să cârteşti. "Slavă Ţie, Doamne, numai dă-mi putere să suport"! Asta-i poziţia celui care a fost arestat la Aiud 14 ani în zarcă. În Aiud există altă închisoare în închisoare, făcută de unguri pentru românii de pe vremea aia. Nu mă interesează că am stat în zarcă; m-am folosit sau nu m-am folosit... Am văzut cât fac duşmănia şi momentul istoric. A fost necesară Crucea înainte de Învierea Mântuitorului.

Desăvârşirea cuprinde trei etape: purificarea, iluminarea şi contemplarea. Cum trebuie să le vedem pe acestea?

Fă ceva pentru sufletul tău! Dacă recunoşti că există Dumnezeu. Pentru că în momentul ăsta istoric sunt oameni care nu recunosc că există Dumnezeu. Îngrozitor e lucrul ăsta. Şi mata te-ai aşezat pe poziţia asta negativă, ca să pui întrebarea. Cum priviţi, furăm un răspuns de la altcineva la întrebarea pe care o puneţi. Mă întrebi de ce mă închin? Chiar dacă te închini neştiind ce faci, tot e un lucru câştigat... că nu furi, că nu curveşti, că nu ucizi. Suntem creaţi, repet, numai pentru El, nu şi pentru altcineva. Pentru El, ţinând cont de învăţătura Lui. Nu pentru îngeri, dragilor, nici pentru El... în sensul că Dumnezeu e Dumnezeu; numai şi numai pentru tine. Vezi, dacă tatăl tău îţi cumpără nişte ghete şi vine şi ţi le arată; tu dormi... "Uite, tată! Ţi-am luat nişte ghete!" Poţi să-i spui tatălui tău: "Nu-mi trebuie aşa ceva"? Nu ştiu dacă spui dacă nu-i mai mare jignire. Ce n-a făcut, săracul, să fericească copilul? Să deschidă ochii pe nişte ghete, nu pe nişte icoane. Ce n-a făcut Dumnezeu? Nu ne-a făcut decât singuri numai pentru El. Ca să fim împreună cu El în vecii vecilor. Astea sunt etape, viaţa omului. Dar fericirea-i veşnică: sau iadul, sau raiul.

Împietrirea inimii, mai mult o comoditate

Dar împietrirea inimii nu poate fi şi o predispoziţie psihologică, moştenită de la părinţi?

Se poate să vină de la părinţi, dar nu în această formă sălbatică în care crede lenea ta. Îţi este pusă în pericol comoditatea ta şi acum, gata, vine de la părinţi.

Eu acum, când văd femei însărcinate, le spun să nu se amărască, să nu se supere, pentru că se imprimă în făt, intră în firea lui. El comunică cu mamă-sa cu mult înainte de naştere.

Am văzut un copil mic, de câteva săptămâni, care plângea şi nu se potolea deloc. Dar a venit mama lui şi a încetat gălăgia. Copilul a simţit. El comunică din pântecele mamei cu aceasta, fiindcă este viu. În dreptul roman se spune: Infans conceptus, pro natus habitur - copilul, odată zămislit, are dreptul de cetăţean. De aceea avorturile reprezintă uciderea unor suflete vii. (Augustin Păunoiu)

http://www.ziarullumina.ro/articole;1668;0;60084;0;Avva-Arsenie-a-plecat-la-intalnirea-cu-Hristos.html