din romanul ,,Fuga catre campul cu ciori'' de parintele Savatie Bastovoi

În cupolă apăru un om de lumină, cu părul lung şi îmbrăcat într-o haină albă cu mâneci largi. Ţinea amândouă mâinile uşor întinse în lături şi văzu că lumina aceea pornea din mâinile Lui. “Iisus Hristos... – şopti – e adevărat ce zic babele, El ne întâmpină când murim şi ne duce la Tatăl.” Când apăru El în cupolă, i-a dispărut frica. Îl năpădi un fel de bucurie nemaitrăită amestecată cu ruşine. Bucurie pentru că Hristos există, şi ruşine pentru că nu a crezut niciodată în El, că a zis toate acele cuvinte şi înjurături despre Cineva care e atât de bun. Stătea aplecat deasupra lui, dar nu zicea nimic. Îl învăluia în lumina aceea care izvora din mâinile Lui şi care acum nu mai avea nimic înfricoşător în ea. Era aşa de blândă, încât începu să plângă uşor, ca şi atunci când şi-a lovit mama cu biciul, iar ea l-a iertat şi l-a strâns la piept. Stătea deasupra Lui şi tăcea, nici măcar nu se mişca. Iar el scâncea şi nu ştia ce să-L roage, că niciodată nu s-a mai rugat la Dumnezeu. Ştia că de la Dumnezeu poţi să ceri orice, el însă nu se mai sătura să spună “Iartă-mă, iartă-mă.” Îşi cerea iertare că e beat şi că a vorbit de rău de El. Plângea de ruşine şi de fericire, dar fericirea parcă era mai mare ca ruşinea. În cele din urmă, s-a gândit să-L roage să nu moară atunci. (...) 
 Totuşi nu răbdă să stea în casă. Vroia să vadă oameni, să vadă copaci şi case, cerul şi soarele. Vroia să slăvească parcă ziua aceasta pe care o trăia, vroia să slăvească viaţa pur şi simplu. Se duse până la liceu. Afară era soare şi bine şi toţi sporovăiau prin ateliere. Prin curte treceau băieţi şi fete cu cartoane şi pânze, unii duceau mulaje de ghips. Se simţea că toţi sunt bucuroşi că se termină anul de şcoală. El se aşeză pe una din pietrele aduse pentru cei de la sculptură şi se uita la ei. Ar fi vrut să le spună ce a văzut în noaptea trecută, dar îşi dădea seama că ar fi fost o prostie. Ar fi râs de el, aşa cum râdea şi el de orice om care începea să vorbească pe astfel de teme. Dar nu era supărat că lucrurile stau aşa. Se vede că fiecare trebuie să-şi descopere pentru sine aceste taine. Se bucura numai să se uite la ei. Să privească feţele lor frumoase şi preocupate şi să ştie că nimeni din ei de acum înainte nu va mai muri niciodată.