din romanul ,,Fuga catre campul cu ciori'' de parintele Savatie Bastovoi

La întoarcere, văzu ciorile pe malul Bahluiului. Se aşeză pe
iarbă şi le privea. Nu-l mai înfrigurau în felul acela. Păreau
simple, nişte păsări obişnuite. Când era mic le vedea întotdeauna
din fereastra autobuzului plin de praf, cu care mergea la şcoală,
pe câmpul de arătură. Erau atât de multe, atât de misterioase şi
chiar puţin înfricoşătoare, dar nu pentru că ar fi fost aşa de negre
sau pentru că ar fi avut ciocul acela mare şi puternic, nu, ci
pentru faptul că trăiau trei sute de ani. Le invidia atât de mult
48
pentru asta şi ar fi dat orice să fie şi el cioară. Unii spuneau că ce
folos că trăiesc atâta, dacă tot sunt ciori. Dar el nu credea aşa, lui
îi părea important însuşi faptul că trăiesc, că zboară şi văd atâtea
lucruri pe care nici oamenii nu le văd în viaţa lor. De fiecare dată
când le vedea, îi venea să-şi facă vânt şi să prindă vreuna. S-ar fi
mulţumit măcar s-o aibă acasă ca să pună mâna pe ea, dacă el
însuşi nu putea trăi atâta. Le invidia, dar parcă le şi respecta
pentru că au o viaţă aşa de lungă. Totuşi de fiecare dată simţea că
nu le-ar putea prinde, că şi-ar lua zborul şi s-ar muta mai încolo
pe câmpul de arătură. N-avea nici un rost. A încercat odată, şi aşa
s-a şi întâmplat, numai s-a făcut de râs în faţa lor. Acum însă le
privea cum pasc nestingherite pe malul Bahluiului şi nu le mai
invidia cu nimic. Nu, nu mai jinduia copilăreşte să se
împărtăşească de cei trei sute de ani ai lor, acum era veşnic. Dar
îi plăcea să se uite la ele, simţea că au şi ele un rost în lumea asta,
precum avea un rost şi râuleţul acesta plin de gunoaie care
primăvara începeau să răspândească un miros nesuferit. Da, toate
aveau un rost, chiar şi cele cărora el încă nu reuşise să li-l
pătrundă.

din romanul ,,Fuga catre campul cu ciori'' de parintele Savatie Bastovoi

În cupolă apăru un om de lumină, cu părul lung şi îmbrăcat într-o haină albă cu mâneci largi. Ţinea amândouă mâinile uşor întinse în lături şi văzu că lumina aceea pornea din mâinile Lui. “Iisus Hristos... – şopti – e adevărat ce zic babele, El ne întâmpină când murim şi ne duce la Tatăl.” Când apăru El în cupolă, i-a dispărut frica. Îl năpădi un fel de bucurie nemaitrăită amestecată cu ruşine. Bucurie pentru că Hristos există, şi ruşine pentru că nu a crezut niciodată în El, că a zis toate acele cuvinte şi înjurături despre Cineva care e atât de bun. Stătea aplecat deasupra lui, dar nu zicea nimic. Îl învăluia în lumina aceea care izvora din mâinile Lui şi care acum nu mai avea nimic înfricoşător în ea. Era aşa de blândă, încât începu să plângă uşor, ca şi atunci când şi-a lovit mama cu biciul, iar ea l-a iertat şi l-a strâns la piept. Stătea deasupra Lui şi tăcea, nici măcar nu se mişca. Iar el scâncea şi nu ştia ce să-L roage, că niciodată nu s-a mai rugat la Dumnezeu. Ştia că de la Dumnezeu poţi să ceri orice, el însă nu se mai sătura să spună “Iartă-mă, iartă-mă.” Îşi cerea iertare că e beat şi că a vorbit de rău de El. Plângea de ruşine şi de fericire, dar fericirea parcă era mai mare ca ruşinea. În cele din urmă, s-a gândit să-L roage să nu moară atunci. (...) 
 Totuşi nu răbdă să stea în casă. Vroia să vadă oameni, să vadă copaci şi case, cerul şi soarele. Vroia să slăvească parcă ziua aceasta pe care o trăia, vroia să slăvească viaţa pur şi simplu. Se duse până la liceu. Afară era soare şi bine şi toţi sporovăiau prin ateliere. Prin curte treceau băieţi şi fete cu cartoane şi pânze, unii duceau mulaje de ghips. Se simţea că toţi sunt bucuroşi că se termină anul de şcoală. El se aşeză pe una din pietrele aduse pentru cei de la sculptură şi se uita la ei. Ar fi vrut să le spună ce a văzut în noaptea trecută, dar îşi dădea seama că ar fi fost o prostie. Ar fi râs de el, aşa cum râdea şi el de orice om care începea să vorbească pe astfel de teme. Dar nu era supărat că lucrurile stau aşa. Se vede că fiecare trebuie să-şi descopere pentru sine aceste taine. Se bucura numai să se uite la ei. Să privească feţele lor frumoase şi preocupate şi să ştie că nimeni din ei de acum înainte nu va mai muri niciodată.

din cartea parintelui Savatie Bastovoi- ,,Fuga catre campul cu ciori''

,,Unii dansau, alţii cântau, muşcând din bucata de şuncă.Numai el zăcea cu ochii pironiţi la cerul acela atât de ciudat. Dar nu avu timp să se gândească bine la ceea ce ar fi putut să însemne o schimbare atât de stranie a cerului, când stelele s-au boltit şi au format o cupolă mare, chiar de-asupra lui. “Asta-i şi mai şi – gândi – nu mi-aş fi putut închipui aşa ceva niciodată.” Privea mirat în cupolă şi văzu că în vârful ei era o gaură rotundă prin care se vedea dincolo. Deşi gaura era destul de mică, totuşi vedea că acolo e lumină, ca şi cum ar mai fi fost un alt cer, şi acolo nu era noapte, ci amiază. Nu mai văzuse niciodată minuni, nici nu credea în ele, dar acum se uita ca un copil şi aştepta ce va urma. Deodată însă se înspăimântă. O lumină puternică a strălucit din
cupolă până la el. Nu era o lumină care se împrăştie, ci ca de proiector, semăna mai degrabă cu un tunel. “Gata – gândi – acuş când o să mă sugă odată, nu mai rămâne nimic de mine.” Se simţi ca o scamă în faţa unui aspirator uriaş. Lumina aceea îl paraliza. Tot ce se poate spune în cuvinte despre acea lumină este că e o lumină de putere. E altfel decât cea a soarelui, prin faptul că îţi pare că e vie, parcă are minte şi gândeşte şi se poate întoarce înapoi la sursa de unde a izbucnit. Nu-şi dădu seama când şi de ce a început să-şi facă semnul crucii cu mâna aceea bleagă. Nu se mai recunoştea pe sine însuşi, făcea necontenit semnul acela pe care îl urâse toată viaţa. De ce? Nu ştia. Dar îl făcea sincer. Niciodată nu a crezut că cineva poate să-şi facă semnul crucii sincer, credea că totul e doar o minciună pentru a sustrage banii poporului simplu. De aceea îşi bătea joc de cei care-l făceau. Nu-şi mai făcuse cruce niciodată, nici măcar în batjocură. Simţea că semnul acesta făcut chiar şi-n batjocură rămâne tot ceea ce este. Nu-l suferea. Acum însă se acoperea cu el, de parcă aşa s-ar fi putut apăra de lumina aceea înfricoşătoare ca să nu-l omoare.''

din cartea parintelui Savatie Bastovoi- ,,Fuga catre campul cu ciori''

,, Aşa a ajuns să picteze din ce în ce mai rar. În schimb s-a dedat cu totul poeziei. Scria mult şi, parcă, din ce în ce mai bine. Îi părea o artă atât de convenabilă, nu mai trebuia să care după sine trusa de culori, pensule şi cârpe. Se putea aşeza oricând şi oriunde, chiar şi în tramvai, şi să-şi noteze ceea ce simţea. Mai
ales că îi părea că descoperi un fel de pictură a cuvintelor, că poate picta prin poezie. Imaginaţia şi experienţa de pictor îi folosea mult la scris. Căpătă şi mai multă îndrăzneală când descoperi că o mulţime din poeţii care îi plăceau au pictat şi ei, cum erau Bacovia, Stănescu, italianul Rafael Alberti şi chiar Baudelaire. Aşa că se despărţi treptat şi pe neobservate de pictură şi se cufundă cu totul în scris.''

din romanul ,,Fuga catre campul cu ciori'' de parintele Savatie Bastovoi

,,Se gândea şi el foarte mult la moarte. Nu vorbea despre asta, dar se gândea. Şi-a dat seama de asta când a venit într-o seară cu nişte creier de om într-o hârtiuţă. A intrat bucuros în casă şi le-a zis că l-a strâns de pe linia de tramvai, că a văzut accidentul cu ochii lui. L-au privit amândoi cu înfrigurare. Încerca într-adevăr să fie vesel, dar era o bucurie isterică. “Şi ce ai de gând să faci cu el?” – l-au întrebat. “Vreau să-l studiez, să-l pictez.” Bineînţeles că minţea. Putea să o spună altcuiva că vrea să picteze o fărâmă de creier, dar nu lor, care erau şi ei pictori. Parcă ce puteai să pictezi acolo? Se credea Michelangelo? Nu. Era altceva. Da, era frica de moarte. O recunoştea. Dar nu-i zise. Încerca pur şi simplu să-şi demonstreze că nu se teme, să-şi învingă groaza prin acest act teribil. Erau la fel. Tot din aceleaşi motive se ducea şi el şi privea pe ferestruică în morgă. Vroia să se obişnuiască, să se împace cu realitatea. Era absurd să te mai gândeşti la nemurire, să visezi ţara de după nouă mări şi nouă ţări de unde a adus Făt-Frumos apa vie. Îşi aminti pentru câteva clipe zilele acelea când o punea pe maică-sa să-i citească iar şi iar
povestea cu Făt-Frumos, la care plângea de fiecare dată. Când
ajungea la scena învierii din morţi prin stropirea cu apa aceea vie,
îşi băga capul în poala mamei şi începea să plângă. Mama credea
că plânge de mila lui Făt-Frumos, dar nu era aşa. Plângea de mila
lor, nu i-a zis niciodată. Plângea că ei amândoi vor muri şi nu vor
avea această apă vie. Şi ei, şi toată lumea vor muri. Ar fi plecat
încă de pe atunci în căutarea acelei ape. Nu ştia în care parte sunt
munţii de după nouă mări şi ţări şi nu avea nici cal cu aripi care
mănâncă jăratic, dar vroia foarte mult să plece. Vroia să reuşească să se întoarcă până la moartea mamei sale, că era drum lung până acolo, mai ales că nu avea cal cu aripi. Se gândea că ar trebuie să călătorească toată viaţa şi era gata să o facă, dar îşi dădea seama că o viaţă de om nu ajunge pentru asta, pentru că s-ar fi dus şi alţii să o caute, dar n-a auzit pe nimeni să aibă apă vie.''

Ce va ramane, totusi?

,,Viaţa i se părea un geamăt pe care nu-l aude nimeni.Oamenii erau atât de străini şi semănau mai toţi între ei. Aşa a fost dintotdeauna. Nimeni nu i-a înţeles pe artişti. Poate târziu, după moarte. Dar câţi au murit fără să-i recunoască nimeni! Ştia că sunt mii şi mii de artişti neînţeleşi în lumea întreagă, care  gândeau, poate chiar în acele clipe, la fel ca el. Dar din aceştiatrebuiau să rămână doar câţiva. Istoria va cerne pe cei mai buni, iar restul se vor duce sub apele întunecoase ale timpului şi nimeni nu le va mai pomeni vreodată numele. Şi el va muri negreşit. Vor rămâne doar câteva pânze şi poate nişte cărţi de poezii. Dar puteau să nu rămână nici acestea. Îl obseda tot mai mult gândul că cineva i-ar putea fura într-o zi manuscrisele sau le-ar putea pierde pur şi simplu. Pânzele ar putea umezi, le-ar putea tăia cineva cu cuţitul sau să le dea foc. În câteva minute putea fi ştearsă orice amintire despre el. Ce şubredă era prezenţa lui în istorie! Ce şubredă şi neînţeleasă rămânea viaţa aceasta care clocotea în inima lui sfâşiată de tristeţe. Era o rană, o pată de sânge care vorbeşte, aşa cum citise la Stănescu. Era o rană care se sfâşia singură şi nu primea nici un leac de mângâiere.(...)Toată arta i se părea un geamăt de neputinţă, o îndeletnicire a
oamenilor singuri. Viaţa era durere, iar arta nu putea să fie altfel.Dar trebuia, trebuia să o trăiască toată, trebuia să o trăiască din plin, să nu lase nici un loc viu pe trupul vieţii sale. Simţea că
acesta e singurul rost al vieţii, că pentru asta a fost dată: ca să o trăieşti din plin.(...)Oricum toţi vor
muri ca şi câinii. Moartea e o treabă câinească. '' 
 (Savatie Bastovoi- din romanul ,,Fuga catre campul cu ciori'')