La întoarcere, văzu ciorile pe malul Bahluiului. Se aşeză pe
iarbă şi le privea. Nu-l mai înfrigurau în felul acela. Păreau
simple, nişte păsări obişnuite. Când era mic le vedea întotdeauna
din fereastra autobuzului plin de praf, cu care mergea la şcoală,
pe câmpul de arătură. Erau atât de multe, atât de misterioase şi
chiar puţin înfricoşătoare, dar nu pentru că ar fi fost aşa de negre
sau pentru că ar fi avut ciocul acela mare şi puternic, nu, ci
pentru faptul că trăiau trei sute de ani. Le invidia atât de mult
48
pentru asta şi ar fi dat orice să fie şi el cioară. Unii spuneau că ce
folos că trăiesc atâta, dacă tot sunt ciori. Dar el nu credea aşa, lui
îi părea important însuşi faptul că trăiesc, că zboară şi văd atâtea
lucruri pe care nici oamenii nu le văd în viaţa lor. De fiecare dată
când le vedea, îi venea să-şi facă vânt şi să prindă vreuna. S-ar fi
mulţumit măcar s-o aibă acasă ca să pună mâna pe ea, dacă el
însuşi nu putea trăi atâta. Le invidia, dar parcă le şi respecta
pentru că au o viaţă aşa de lungă. Totuşi de fiecare dată simţea că
nu le-ar putea prinde, că şi-ar lua zborul şi s-ar muta mai încolo
pe câmpul de arătură. N-avea nici un rost. A încercat odată, şi aşa
s-a şi întâmplat, numai s-a făcut de râs în faţa lor. Acum însă le
privea cum pasc nestingherite pe malul Bahluiului şi nu le mai
invidia cu nimic. Nu, nu mai jinduia copilăreşte să se
împărtăşească de cei trei sute de ani ai lor, acum era veşnic. Dar
îi plăcea să se uite la ele, simţea că au şi ele un rost în lumea asta,
precum avea un rost şi râuleţul acesta plin de gunoaie care
primăvara începeau să răspândească un miros nesuferit. Da, toate
aveau un rost, chiar şi cele cărora el încă nu reuşise să li-l
pătrundă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu