Ce va ramane, totusi?

,,Viaţa i se părea un geamăt pe care nu-l aude nimeni.Oamenii erau atât de străini şi semănau mai toţi între ei. Aşa a fost dintotdeauna. Nimeni nu i-a înţeles pe artişti. Poate târziu, după moarte. Dar câţi au murit fără să-i recunoască nimeni! Ştia că sunt mii şi mii de artişti neînţeleşi în lumea întreagă, care  gândeau, poate chiar în acele clipe, la fel ca el. Dar din aceştiatrebuiau să rămână doar câţiva. Istoria va cerne pe cei mai buni, iar restul se vor duce sub apele întunecoase ale timpului şi nimeni nu le va mai pomeni vreodată numele. Şi el va muri negreşit. Vor rămâne doar câteva pânze şi poate nişte cărţi de poezii. Dar puteau să nu rămână nici acestea. Îl obseda tot mai mult gândul că cineva i-ar putea fura într-o zi manuscrisele sau le-ar putea pierde pur şi simplu. Pânzele ar putea umezi, le-ar putea tăia cineva cu cuţitul sau să le dea foc. În câteva minute putea fi ştearsă orice amintire despre el. Ce şubredă era prezenţa lui în istorie! Ce şubredă şi neînţeleasă rămânea viaţa aceasta care clocotea în inima lui sfâşiată de tristeţe. Era o rană, o pată de sânge care vorbeşte, aşa cum citise la Stănescu. Era o rană care se sfâşia singură şi nu primea nici un leac de mângâiere.(...)Toată arta i se părea un geamăt de neputinţă, o îndeletnicire a
oamenilor singuri. Viaţa era durere, iar arta nu putea să fie altfel.Dar trebuia, trebuia să o trăiască toată, trebuia să o trăiască din plin, să nu lase nici un loc viu pe trupul vieţii sale. Simţea că
acesta e singurul rost al vieţii, că pentru asta a fost dată: ca să o trăieşti din plin.(...)Oricum toţi vor
muri ca şi câinii. Moartea e o treabă câinească. '' 
 (Savatie Bastovoi- din romanul ,,Fuga catre campul cu ciori'')