putin despre perioada ,,bucuresteana'' a vietii lui Mihai ( Eminescu)
Când spunem iubire şi ne gîndim la Eminescu, avem prezentă în minte figura angelică a iubitei blonde din poeziile sale şi ne gîndim, inevitabil, la Veronica Micle, prima şi ultima iubită a poetului. Ştim că relaţia cu Veronica a fost una agitată, cu certuri şi împăcări, cu tachinări , cu despărţiri lungi şi reveniri fulgerătoare (cred că scrisorile celor doi sunt un detaliu important pentru cei interesaţi de Eminescu-omul) . În 1877, poetul măreşte distanţa fizică dintre el şi Veronica, fiind nevoit să vină la Bucureşti, unde Slavici îl invita ca redactor la ziarul conservator Timpul. Tot aici se afla atunci şi Titu Maiorescu, în noul sediu al Junimii. Etapa bucureşteană se continuă cu aceleaşi dificultăţi materiale pe care le înfruntase şi la Iaşi, în ciuda muncii istovitoare pe care o depunea la redacţie. Simţea că îşi risipeşte în van energiile, dar trebuia să îşi asigure traiul zilnic, şi aşa destul de modest.
M-a impresionat un amănunt care apare în cartea despre viaţa poetului, scrisă de Zoe Dumitrescu Buşulenga . Mergând pe stradă cu Slavici, într-o zi de iarnă, vede un om zdrenţăros şi fără încălţăminte. Atunci poetul se descălţa şi ii da ghetele sale, spre stupoarea prietenului său.
Pentru că poetul se confrunta cu mari dificultăţi materiale, Mite Kremnitz, dorind să îl ajute cumva, lua lecţii particulare de română de la el. Mihai Eminescu era deja un cunoscut al familiei, fiind invitat în fiecare an să îşi petreacă sărbătorile aici. Când venea în casa Kremnitz, poetului îi plăcea să se joace cu copilul gazdei şi probabil că acest lucru îl ducea cu gândul la viaţa de familie liniştită pe care ar fi putut să o aibă şi el.
Zoe Dumitrescu Buşulenga descrie scurtul moment al relaţiei dintre Mite şi poet:
,, La câteva zile după Anul nou, la 4 ianuarie 1879, de ziua Mitei, Eminescu sosi cu un album legat în piele roşie şi care cuprindea o singură poezie: ''Cu mâne zilele-ţi adaogi'' (...) În iarna lui 1878 şi în primăvara lui 1879, substituirea Veronicăi, din ce în ce mai îndepărtată, s-a produs tot mai accentuat. La câteva zile după o scenă de dragoste foarte scurtă şi, dacă e să credem cuvintele eroinei, foarte livrescă (deoarece, după îmbrăţişarea survenită în cursul unei lecturi, Eminescu, foarte emoţionat, ar fi căutat într-un volum din Dante, aflat la îndemână, şi ar fi citit partenerei sale uimite, scena sărutului dintre frumoasa Francesca Da Rimini şi Paolo Malatesta din celebrul Cânt V), poetul s-a înfăţişat femeii care îl vrăjise o clipă până la uitare de sine, aducându-i drept prinos al admiraţiei sale poezia ''Atât de fragedă...'', concepută şi lucrată tot la Iaşi şi, desigur, pentru Veronica. '' (Zoe Dumitrescu Buşulenga, ''Eminescu-viaţa'', Editura Nicodim Caligraful, Mânăstirea Putna, 2009, pag. 244-245). Este bizară această atitudine a poetului. Până la urmă, cred că sufletul poetului avea nevoie numai de o sursă de inspiraţie, pe care ulterior o prelucra liber. Eminescu o iubea pe Veronica, poate şi pe Mite, nu o uitase nici pe prietena moartă în copilărie, de fapt iubea imaginea ideală a femeii pe care el şi-o proiectase liric. Şi oare atitudinea lui de a-i citi femeii de lângă el o scenă emoţionantă nu este semnul iubirii lirice absolute la care visa? Nu putem şti cum le va fi văzînd ochiul poetului pe femeile pe care le-a iubit în felul său.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu