interviu cu Ghoerghe Zamfir

Cum vedeţi societatea de astăzi?

Părăsirea lui Dumnezeu poate fi considerată astăzi ca tragedia numărul unu a umanităţii. Omul a rămas fără busolă. Încontinuu mă întreb ce vor să facă omul şi omenirea, unde să ajun­gă, cu cine şi de ce. Nu mai există scop major, există doar tendinţa ca cel pu­ternic să-l domine şi să-l sfâşie pe cel slab. 

Dar pe români şi România?

Părintele Stăniloaie, marele nostru duhovnic al secolului XX, plasa pe primul loc, înaintea smereniei şi frângerii inimii, răbdarea. Pentru că la umilinţă şi smerenie nu ajungi decât prin răbdare. Poate aici există speranţa salvării poporului român şi speranţa ajun­gerii sale în vârful piramidei spi­rituale a lumii. Pentru că a ştiut să îndure şi să rabde neridicând buzdu­ga­nul şi sabia decât pentru a se apăra. Va fi o luptă crâncenă. Omul nu mai are de luptat decât cu sine însuşi pentru că a ajuns cel mai mare duşman al său. Omul crede că a învins natura, că o posedă şi că ştie totul despre ea, dar de adevăratele secrete nu are habar. De ce? Pentru că s-a declarat el însuşi Dumnezeu şi a atacat natura fără încu­viinţarea divină. Pumnul şi palma pe care omul le va primi nebănuit de repe­de vor fi cumplite. Abia din aceste upercuturi şi după knockoutul total va urma trezirea, definitiv luminată şi spirituală. 


interviul complet aici

Interviu cu Gheorghe Zamfir

Înţeleg că mergem în jos şi cu muzica.
Întreg sistemul sonor planetar suferă. Este o cădere a sunetului, începând cu anii 1900. Şcoala vieneză Schonberg, Alban Berg şi Webern au detronat sistemul divin de şapte scări din gamă. Cifra şapte este o cifră pe care se bazează întreg sistemul planetar. Dacă acesta este ciopârţit şi vrei să creezi un alt sistem, să iei locul lui Dumnezeu.. Cifra şapte nu trebuia să fie atinsă. Aşa cum Schonberg a şi declarat la sfârşitul vieţii lui: “şi încă multă muzică se va mai scrie în Do major.” El ştia că a făcut o gafă. Ce a urmat după el a fost o castrofă. Nici nu au trecut 40 de ani şi a apărut Rock’n'Roll-ul american care a fost o făcătură. De ce? Pentru că trebuia să fie un băiat frumos, cu o voce caldă, catifelată care să inducă în eroare o Planetă întreagă şi să creeze stilul Roch’n'Roll. A fost un dezastru în ceea ce priveşte materia sonoră a planetei. Apoi au venit Hard Rock-ul, Metal, Jazz-ul. Nici cel din urmă nu stă într-o bună poziţie în ceea ce priveşte servirea sunetului divin. Mă refer la a servi sunetul divin! Şi de-aici toată poşirca aceasta cu discoteca, toată nimicirea splendorii culorii divine din sunet.

Mulţi dintre artiştii de astăzi nu au studii de specialitate. Credeţi că un mare artist poate fi performant şi dacă nu posedă un bagaj academic?

Nu! Nu poţi să mergi pe instinct, pe talent, pe inspiraţie. În muzică există reguli care trebuie respectate. Oamenii aceştia care sunt titani ai sunetului universal nu au venit întâmplător cu acele metode ca şi canoanele din ortodoxie. Sfinţii Părinţi au făcut aceste canoane ca să se respecte o anume disciplină, o anumită ordine. Dacă nu treci prin ea nu poţi face nimic. Această ordine trebuie respectată. La fel este şi în muzică.

Sunteţi celebru pe toate meridianele. Care este calea spre succes?

Să fii tu însuţi şi să lucrezi, aşa cum am spus şi pe scenă, cu inima. 90 % trebuie să lucrezi cu inima şi 10 % cu creierul. Restul este muncă, muncă, muncă, ambiţie şi voinţă. Credeţi că aceste lucruri nu există şi în rugăciune? Credeţi că aceia care au ajuns să se sfinţească şi s-au albit total nu au muncit? Au găsit metoda insistării prin voinţă, tenacitate. Trebuie să ai şi dorinţă! Voinţa nu poate exista fără dorinţă! Trebuie să fii şi tenace. Cu cât insişti mai mult, cu atât căştigi mai mult. Or, dacă cedezi… de câte ori nu am cedat şi eu în rugăciune… Am zis nu mai pot, am obosit. Dar o reluăm în câteva zile. Îmi spuneam: “ce am ajuns atât de slab, încât nu pot să mă rog?” Sau am ajuns atât de slab să nu mai pot să practic o gamă, un arpegiu?”
Am introdus naiul în muzică religioasă, în muzica vocal-instrumentală, am compus muzică religioasă. Acestea sunt dorinţe, dar şi voinţe duse la extrem. Voinţa mea am împins-o până la limita de suportabilitate! 

tot interviul aici

din romanul ,,Fuga catre campul cu ciori'' de parintele Savatie Bastovoi

La întoarcere, văzu ciorile pe malul Bahluiului. Se aşeză pe
iarbă şi le privea. Nu-l mai înfrigurau în felul acela. Păreau
simple, nişte păsări obişnuite. Când era mic le vedea întotdeauna
din fereastra autobuzului plin de praf, cu care mergea la şcoală,
pe câmpul de arătură. Erau atât de multe, atât de misterioase şi
chiar puţin înfricoşătoare, dar nu pentru că ar fi fost aşa de negre
sau pentru că ar fi avut ciocul acela mare şi puternic, nu, ci
pentru faptul că trăiau trei sute de ani. Le invidia atât de mult
48
pentru asta şi ar fi dat orice să fie şi el cioară. Unii spuneau că ce
folos că trăiesc atâta, dacă tot sunt ciori. Dar el nu credea aşa, lui
îi părea important însuşi faptul că trăiesc, că zboară şi văd atâtea
lucruri pe care nici oamenii nu le văd în viaţa lor. De fiecare dată
când le vedea, îi venea să-şi facă vânt şi să prindă vreuna. S-ar fi
mulţumit măcar s-o aibă acasă ca să pună mâna pe ea, dacă el
însuşi nu putea trăi atâta. Le invidia, dar parcă le şi respecta
pentru că au o viaţă aşa de lungă. Totuşi de fiecare dată simţea că
nu le-ar putea prinde, că şi-ar lua zborul şi s-ar muta mai încolo
pe câmpul de arătură. N-avea nici un rost. A încercat odată, şi aşa
s-a şi întâmplat, numai s-a făcut de râs în faţa lor. Acum însă le
privea cum pasc nestingherite pe malul Bahluiului şi nu le mai
invidia cu nimic. Nu, nu mai jinduia copilăreşte să se
împărtăşească de cei trei sute de ani ai lor, acum era veşnic. Dar
îi plăcea să se uite la ele, simţea că au şi ele un rost în lumea asta,
precum avea un rost şi râuleţul acesta plin de gunoaie care
primăvara începeau să răspândească un miros nesuferit. Da, toate
aveau un rost, chiar şi cele cărora el încă nu reuşise să li-l
pătrundă.

din romanul ,,Fuga catre campul cu ciori'' de parintele Savatie Bastovoi

În cupolă apăru un om de lumină, cu părul lung şi îmbrăcat într-o haină albă cu mâneci largi. Ţinea amândouă mâinile uşor întinse în lături şi văzu că lumina aceea pornea din mâinile Lui. “Iisus Hristos... – şopti – e adevărat ce zic babele, El ne întâmpină când murim şi ne duce la Tatăl.” Când apăru El în cupolă, i-a dispărut frica. Îl năpădi un fel de bucurie nemaitrăită amestecată cu ruşine. Bucurie pentru că Hristos există, şi ruşine pentru că nu a crezut niciodată în El, că a zis toate acele cuvinte şi înjurături despre Cineva care e atât de bun. Stătea aplecat deasupra lui, dar nu zicea nimic. Îl învăluia în lumina aceea care izvora din mâinile Lui şi care acum nu mai avea nimic înfricoşător în ea. Era aşa de blândă, încât începu să plângă uşor, ca şi atunci când şi-a lovit mama cu biciul, iar ea l-a iertat şi l-a strâns la piept. Stătea deasupra Lui şi tăcea, nici măcar nu se mişca. Iar el scâncea şi nu ştia ce să-L roage, că niciodată nu s-a mai rugat la Dumnezeu. Ştia că de la Dumnezeu poţi să ceri orice, el însă nu se mai sătura să spună “Iartă-mă, iartă-mă.” Îşi cerea iertare că e beat şi că a vorbit de rău de El. Plângea de ruşine şi de fericire, dar fericirea parcă era mai mare ca ruşinea. În cele din urmă, s-a gândit să-L roage să nu moară atunci. (...) 
 Totuşi nu răbdă să stea în casă. Vroia să vadă oameni, să vadă copaci şi case, cerul şi soarele. Vroia să slăvească parcă ziua aceasta pe care o trăia, vroia să slăvească viaţa pur şi simplu. Se duse până la liceu. Afară era soare şi bine şi toţi sporovăiau prin ateliere. Prin curte treceau băieţi şi fete cu cartoane şi pânze, unii duceau mulaje de ghips. Se simţea că toţi sunt bucuroşi că se termină anul de şcoală. El se aşeză pe una din pietrele aduse pentru cei de la sculptură şi se uita la ei. Ar fi vrut să le spună ce a văzut în noaptea trecută, dar îşi dădea seama că ar fi fost o prostie. Ar fi râs de el, aşa cum râdea şi el de orice om care începea să vorbească pe astfel de teme. Dar nu era supărat că lucrurile stau aşa. Se vede că fiecare trebuie să-şi descopere pentru sine aceste taine. Se bucura numai să se uite la ei. Să privească feţele lor frumoase şi preocupate şi să ştie că nimeni din ei de acum înainte nu va mai muri niciodată.

din cartea parintelui Savatie Bastovoi- ,,Fuga catre campul cu ciori''

,,Unii dansau, alţii cântau, muşcând din bucata de şuncă.Numai el zăcea cu ochii pironiţi la cerul acela atât de ciudat. Dar nu avu timp să se gândească bine la ceea ce ar fi putut să însemne o schimbare atât de stranie a cerului, când stelele s-au boltit şi au format o cupolă mare, chiar de-asupra lui. “Asta-i şi mai şi – gândi – nu mi-aş fi putut închipui aşa ceva niciodată.” Privea mirat în cupolă şi văzu că în vârful ei era o gaură rotundă prin care se vedea dincolo. Deşi gaura era destul de mică, totuşi vedea că acolo e lumină, ca şi cum ar mai fi fost un alt cer, şi acolo nu era noapte, ci amiază. Nu mai văzuse niciodată minuni, nici nu credea în ele, dar acum se uita ca un copil şi aştepta ce va urma. Deodată însă se înspăimântă. O lumină puternică a strălucit din
cupolă până la el. Nu era o lumină care se împrăştie, ci ca de proiector, semăna mai degrabă cu un tunel. “Gata – gândi – acuş când o să mă sugă odată, nu mai rămâne nimic de mine.” Se simţi ca o scamă în faţa unui aspirator uriaş. Lumina aceea îl paraliza. Tot ce se poate spune în cuvinte despre acea lumină este că e o lumină de putere. E altfel decât cea a soarelui, prin faptul că îţi pare că e vie, parcă are minte şi gândeşte şi se poate întoarce înapoi la sursa de unde a izbucnit. Nu-şi dădu seama când şi de ce a început să-şi facă semnul crucii cu mâna aceea bleagă. Nu se mai recunoştea pe sine însuşi, făcea necontenit semnul acela pe care îl urâse toată viaţa. De ce? Nu ştia. Dar îl făcea sincer. Niciodată nu a crezut că cineva poate să-şi facă semnul crucii sincer, credea că totul e doar o minciună pentru a sustrage banii poporului simplu. De aceea îşi bătea joc de cei care-l făceau. Nu-şi mai făcuse cruce niciodată, nici măcar în batjocură. Simţea că semnul acesta făcut chiar şi-n batjocură rămâne tot ceea ce este. Nu-l suferea. Acum însă se acoperea cu el, de parcă aşa s-ar fi putut apăra de lumina aceea înfricoşătoare ca să nu-l omoare.''

din cartea parintelui Savatie Bastovoi- ,,Fuga catre campul cu ciori''

,, Aşa a ajuns să picteze din ce în ce mai rar. În schimb s-a dedat cu totul poeziei. Scria mult şi, parcă, din ce în ce mai bine. Îi părea o artă atât de convenabilă, nu mai trebuia să care după sine trusa de culori, pensule şi cârpe. Se putea aşeza oricând şi oriunde, chiar şi în tramvai, şi să-şi noteze ceea ce simţea. Mai
ales că îi părea că descoperi un fel de pictură a cuvintelor, că poate picta prin poezie. Imaginaţia şi experienţa de pictor îi folosea mult la scris. Căpătă şi mai multă îndrăzneală când descoperi că o mulţime din poeţii care îi plăceau au pictat şi ei, cum erau Bacovia, Stănescu, italianul Rafael Alberti şi chiar Baudelaire. Aşa că se despărţi treptat şi pe neobservate de pictură şi se cufundă cu totul în scris.''

din romanul ,,Fuga catre campul cu ciori'' de parintele Savatie Bastovoi

,,Se gândea şi el foarte mult la moarte. Nu vorbea despre asta, dar se gândea. Şi-a dat seama de asta când a venit într-o seară cu nişte creier de om într-o hârtiuţă. A intrat bucuros în casă şi le-a zis că l-a strâns de pe linia de tramvai, că a văzut accidentul cu ochii lui. L-au privit amândoi cu înfrigurare. Încerca într-adevăr să fie vesel, dar era o bucurie isterică. “Şi ce ai de gând să faci cu el?” – l-au întrebat. “Vreau să-l studiez, să-l pictez.” Bineînţeles că minţea. Putea să o spună altcuiva că vrea să picteze o fărâmă de creier, dar nu lor, care erau şi ei pictori. Parcă ce puteai să pictezi acolo? Se credea Michelangelo? Nu. Era altceva. Da, era frica de moarte. O recunoştea. Dar nu-i zise. Încerca pur şi simplu să-şi demonstreze că nu se teme, să-şi învingă groaza prin acest act teribil. Erau la fel. Tot din aceleaşi motive se ducea şi el şi privea pe ferestruică în morgă. Vroia să se obişnuiască, să se împace cu realitatea. Era absurd să te mai gândeşti la nemurire, să visezi ţara de după nouă mări şi nouă ţări de unde a adus Făt-Frumos apa vie. Îşi aminti pentru câteva clipe zilele acelea când o punea pe maică-sa să-i citească iar şi iar
povestea cu Făt-Frumos, la care plângea de fiecare dată. Când
ajungea la scena învierii din morţi prin stropirea cu apa aceea vie,
îşi băga capul în poala mamei şi începea să plângă. Mama credea
că plânge de mila lui Făt-Frumos, dar nu era aşa. Plângea de mila
lor, nu i-a zis niciodată. Plângea că ei amândoi vor muri şi nu vor
avea această apă vie. Şi ei, şi toată lumea vor muri. Ar fi plecat
încă de pe atunci în căutarea acelei ape. Nu ştia în care parte sunt
munţii de după nouă mări şi ţări şi nu avea nici cal cu aripi care
mănâncă jăratic, dar vroia foarte mult să plece. Vroia să reuşească să se întoarcă până la moartea mamei sale, că era drum lung până acolo, mai ales că nu avea cal cu aripi. Se gândea că ar trebuie să călătorească toată viaţa şi era gata să o facă, dar îşi dădea seama că o viaţă de om nu ajunge pentru asta, pentru că s-ar fi dus şi alţii să o caute, dar n-a auzit pe nimeni să aibă apă vie.''

din cartea parintelui Savatie Bastovoi- ,,Fuga catre campul cu ciori''

,,Într-adevăr Leningradul acesta era un oraş pentru pictori!Până şi nopţile aici erau albe, ca să vezi să desenezi. Amurgea puţin abia pe la două dimineaţă, dar nu se întuneca de tot, vedeai să citeşti, iar pe la patru era soarele sus ca amiaza.''

Ce va ramane, totusi?

,,Viaţa i se părea un geamăt pe care nu-l aude nimeni.Oamenii erau atât de străini şi semănau mai toţi între ei. Aşa a fost dintotdeauna. Nimeni nu i-a înţeles pe artişti. Poate târziu, după moarte. Dar câţi au murit fără să-i recunoască nimeni! Ştia că sunt mii şi mii de artişti neînţeleşi în lumea întreagă, care  gândeau, poate chiar în acele clipe, la fel ca el. Dar din aceştiatrebuiau să rămână doar câţiva. Istoria va cerne pe cei mai buni, iar restul se vor duce sub apele întunecoase ale timpului şi nimeni nu le va mai pomeni vreodată numele. Şi el va muri negreşit. Vor rămâne doar câteva pânze şi poate nişte cărţi de poezii. Dar puteau să nu rămână nici acestea. Îl obseda tot mai mult gândul că cineva i-ar putea fura într-o zi manuscrisele sau le-ar putea pierde pur şi simplu. Pânzele ar putea umezi, le-ar putea tăia cineva cu cuţitul sau să le dea foc. În câteva minute putea fi ştearsă orice amintire despre el. Ce şubredă era prezenţa lui în istorie! Ce şubredă şi neînţeleasă rămânea viaţa aceasta care clocotea în inima lui sfâşiată de tristeţe. Era o rană, o pată de sânge care vorbeşte, aşa cum citise la Stănescu. Era o rană care se sfâşia singură şi nu primea nici un leac de mângâiere.(...)Toată arta i se părea un geamăt de neputinţă, o îndeletnicire a
oamenilor singuri. Viaţa era durere, iar arta nu putea să fie altfel.Dar trebuia, trebuia să o trăiască toată, trebuia să o trăiască din plin, să nu lase nici un loc viu pe trupul vieţii sale. Simţea că
acesta e singurul rost al vieţii, că pentru asta a fost dată: ca să o trăieşti din plin.(...)Oricum toţi vor
muri ca şi câinii. Moartea e o treabă câinească. '' 
 (Savatie Bastovoi- din romanul ,,Fuga catre campul cu ciori'')

Despre mandrie

Pricina luptei nu sta in ratiunea ca atare, ci in trufia mintii noastre, care ridica mintea impotriva lui Dumnezeu. Mandria amplifica imaginatia, smerenia o face sa inceteze. Mandria se ingamfa creandu-si lumea proprie, smerenia primeste viata care vine de la Dumnezeu“. (Arhimandritul Sofronie)

tot articolul aici

,,Niciodata toamna''...

A fost odata toamna...

Despre ce spunem la spovedanie

,,Apoi, copil drag, dacă nu prea ştii ce e păcat şi ce nu, să spui la Spovedanie ceea ce simţi tu că e păcat şi să-L rogi pe Domnul să te lumineze şi să-ţi dea să simţi şi alte păcate mai subtile. Această simţire vine cu timpul şi nu e nevoie să ne psihanalizăm... Dar să nu ne ascundem. Iar dacă Părintele ne întreabă ceva să primim ca de la Dumnezeu şi să spunem DA sau NU fără să ne agităm!

Un lucru important pentru o Spovedanie adevărată, Iulia mea, este să te concentrezi nu pe regretul pentru păcatele făcute, generat mai ales de orgoliul nostru rănit de ruşine, ci pe nevoia de mila Domnului, de puterea Lui pentru a ne elibera din robia păcatului. Să înţelegem că fără El, fără harul Lui, totul e păcat! Să nu ne pară rău că am făcut ceva rău, ci că am trăit fără El! Aceasta este Pocăinţa!'' (Maica Siluana)

Sa luptam cu lenea!

''El îmi ascultă rugăciune şi tace. Tace şi mă priveşte! Şi mi-am amintit, sub privirile Lui, că cineva spunea că Dumnezeu a făcut lumea văzută prin Cuvânt şi pe cea nevăzută prin Tăcere! Şi că a dăruit părţii noastre văzute, Poruncile Lui şi puterea de a le împlini prin sfânta lui Rânduială, iar celei nevăzute, i-a dat dorul inimii şi puterea de a-l asculta şi urma. Cu aceste daruri şi puteri putem birui toate, dacă vrem! Iar dacă vrem, suntem chemaţi să ne silim şi să ne luptăm cu cei trei vrăjmaşi uriaşi ai sufletului nostru: neştiinţa, uitarea şi lenea! Dacă vrem!

Îl privesc şi mă rog şi El tace, Alexe. Poate că asta înseamnă că de ştiut ştii destul ca să pui iarăşi început bun, că de uitat n-ai uitat... Rămâne să te lupţi cu lenea acolo unde te loveşte, în trupul tău! Începe acum! Fă mătănii şi închinăciuni, lucrează în grădină, aleargă, joacă fotbal şi strigă la Domnul! Ostenind trupul cu gândul la Dumnezeu, în numele Lui şi spre Slava Lui, mintea se va aduna acasă! Dacă vrei!'' (Maica Siluana)

ASCULTA-I SUFLETUL!

Citind Cuvantul lui Dumnezeu

,,Aşadar, ca să citeşti Biblia "în întregime" e nevoie să fii prezentă şi vie în viaţa Bisericii, să primeşti harul prin Sfintele Taine, ca prin acesta să-L auzi şi să-I simţi prezenţa şi în Sfintele Scripturi. Îţi recomand să începi cu Noul Testament şi apoi să citeşti Vechiul Testament, căutând să vezi în el vestirea venirii Fiului lui Dumnezeu la noi. Toată Scriptura e povestea acestei Veniri. Ultimele cuvinte ale Sfintei Scripturi sunt "Vino, Doamne!".

Citind Sfânta Scriptură ne alipim celor care trăiesc în această chemare şi Duhul Sfânt ne va ajuta să ne hrănim cu harul prezent în cuvintele simple fără a ne istovi cu interpretări şi înţelegeri. Cuvântul Scripturii se adresează duhului nostru, părţii celei mai înalte a minţii noastre şi nu raţiunii intelectuale. Cu cât duhul nostru se va lumina mai mult hrănindu-se astfel, şi mintea-raţiune se va deschide spre noi şi noi înţelegeri duhovniceşti. Aşa cum atunci când mâncăm, deşi suntem preocupaţi să dobândim şi proteine, şi glucide, şi lipide, nu descompunem cu raţiunea aceste componente, ci le încredinţăm lucrării neştiute din noi, care se ocupă cu asta, bucurându-ne doar de efectele simţite ale unei alimentaţii sănătoase, la fel şi aici.

Începe aşadar, copil drag, să citeşti în ordine, punând semn unde rămâi pentru a relua în ziua următoare, cu atenţie şi respect, rugând mai înainte pe Domnul să te lumineze. Rugăciunea şi lectura te vor învăţa mai departe.

Cu dragoste în Domnul,

M. Siluana

Taina mantuirii si taina faradelelgii

,, la întrebările care încep cu "de ce" nu am decât un răspuns: "pentru că fugim de Dumnezeu"! Şi fugim de Dumnezeu pentru că Îl percepem aşa cum ne sugerează vrăjmaşul nostru , "tatăl minciunii" şi nu aşa cum este El. Aici e taina, prieten drag. Şi Taina Mântuirii şi taina fărădelegii. În Taina Mântuirii, noi credem că Dumnezeu este aşa cum Însuşi ne spune şi ne cere să verificăm cu propria viaţă, "pe pielea noastră", dacă e adevărat. În taina fărdelegii, noi credem în argumente şi temeri de gând, adică în sugestiile vrăjmaşului...'' (Maica Siluana)

Lycourgos Angelopoulos-muzica bizantina