Viorile
de Radu Gyr
Pe colină unduindă,
trestii limpezi de oglindă:
doi heruvi.
La subsuoară,
raclă mică, o vioară. Unul se ducea spre stele,
altul se-ntorcea din ele.
Reci, cleştarele lor brune
se plecară lin pe strune.
Sub arcuşuri lungi de fum
ceară, strunele, şi scrum.
Alăutele amare
păreau moarte chihlimbare.
Crini şi umbre, laolaltă,
dănţuiau în iarba-naltă.
-Crini, arcuşul vostru daţi-l,
Glasul coardelor chemaţi-l.
Dar arcuşul florilor
n-a dat glas viorilor.
Trecu vântul cu sandale
peste sâni de ape goale.
-Băltăreţ cu pergamute
Treci şi cîntă prin lăute...
Dar subţirele cucon
n-a lăsat pe dible zvon.
Clopoţei sunând, stea nouă
Căluşar, părea, de rouă.
-Stea de nuntă, vin’ şi pune
Zurgălăii tăi pe strune.
Steaua pogorî-n lăute.
Ele au tăcut, zăcute,
Cum ariăi nedesfăcute.
Suflet plâns trecu pe-aproape,
Numai lacrimi, peste ape.
-Plângi, tu suflete, pe strune
c-au murit fără să sune...
Pe viorile de ceară,
Stropi de auroră clară:
Două lacrimi luminară.
Inimile din cutie
Se treziră- aurărie,
Păsări tresărind, topaze,
Borangic, beteală, raze.
Sufletul plângea, să-nvoalte
Din viori zăpezi înalte.
Cântece creşteau în ceruri,
Nuferi lungi şi giuvaieruri.
Pe colină unduindă,
Alăute de oglindă.
Un heruv trecea spre stele,
Altul se-ntoarcea din ele.
ps: aceasta poezie imi aduce aminte cuvintele parintelui Arsenie Papacioc despre suferinta si jertfa: ,,nu se poate fara jertfa nimic.'' si ,,prin suferinta, omul reuseste sa se cunoasca pe sine''. Numai sufletul suferind a reusit sa miste coardele viorii...
