Idiotul (1958)- cea mai buna versiune realizata dupa romanul omonim al lui Dostoievski

Culoarul Ingerului, film ortodox

Quo Vadis, 1951

Un film impresionant, despre persecutiile crestinilor in timpul imparatului Nero (54-68 d. Hr). Personajele principale, Marcus (un comandant roman care invata lectia vietii lui, prin pilda vietii crestinilor: invata sa creada in Hristos) si Ligia , invata ca dragostea adevarata este posibila numai in Hristos.
Peter Ustinov  interpreteaza admirabil personajul Nero, pe care il prezinta in complexitatea lui, de tiran sangeros, amestec de dementa si demonic.
Ceea ce as putea reprosa filmului este scena in care Domnul Hristos vorbeste lui Petru: acest lucru se intampla prin intermediul unui copil care transmite acest mesaj, fara sa stie ce spune. Acest lucru este impotriva invataturii crestine, deoarece omul este liber, iar Hristos nu se foloseste de trupul si de vocea noastra pentru a-Si face cunoscuta Voia. Iar Petru, ascultand, pune la pamant un singur genunchi, nu pe amandoi, asa cum stim ca fac ortodocsii la rugaciune inaintea Domnului.

Staretul Tadei. Sfaturi duhovnicesti

,,Cum ne sunt gandurile, asa ne este si viata''

Smerenie, blandete. Slava Tie, Doamne, pentru toti oamenii acestia pe care ni-i scoti in cale!

,,Cuvine-se adanc sa-ti multumesc''...

,,Si pentru nori, aceste flamuri sure
Ce se tarasc pe culmi si ocolesc
Din miazanoapte catre rasarituri,
Cuvine-se adanc sa-ti multumesc(...)'' (Ioan Alexandru, ,,Multumire'')

 (pe langa Calugareni..e o campie frumoasa acolo, pe partea dreapta cand vii de la Bucuresti, pe unde mie imi place sa-mi imaginez ca Mihai Viteazul a calcat inainte de batalie. Oare la ce se gandea? Cum era el de fapt, ca om, nu ca personaj istoric, asa cum il stim noi?)

 (in orasul cu trandafiri vara. plus ,,nori suciti ca acadele sa-nsurub pe ceriul pur...'' cum spune Mircea Cartarescu in ,,Levantul'')

 (spre bunici,cu trenul, printr-o campie ,,teleormaneana'':) )

(tot din tren, fascinantul tren albastru si vechi care strabate campiile verii)

,,(...)Ce-i folosesc omului grămezile adunate

 De aur şi argint

 Dacă peste puţin din ale lui coaste

 Va creşte iarba?'' (Sf. Nicolae Velimirovici)

toata poezia aici http://poezie-crestina.tripod.com/id56.html

Să te dăm jos de pe soclu ca să te putem privi mai bine:)

 putin despre perioada ,,bucuresteana'' a vietii lui Mihai ( Eminescu)

Când spunem iubire şi ne gîndim la Eminescu, avem prezentă în minte figura angelică a iubitei blonde din poeziile sale şi  ne gîndim, inevitabil, la Veronica Micle, prima şi ultima iubită a poetului. Ştim că relaţia cu Veronica a fost una agitată, cu certuri şi împăcări, cu tachinări , cu despărţiri lungi şi reveniri fulgerătoare (cred că scrisorile celor doi sunt un detaliu important pentru cei interesaţi de Eminescu-omul) . În 1877, poetul măreşte distanţa fizică dintre el şi Veronica, fiind nevoit să vină la Bucureşti, unde Slavici îl invita ca redactor la ziarul conservator Timpul. Tot aici se afla atunci şi Titu Maiorescu, în noul sediu al Junimii. Etapa bucureşteană se continuă cu aceleaşi dificultăţi materiale pe care le înfruntase şi la Iaşi, în ciuda muncii istovitoare pe care o depunea la redacţie. Simţea că îşi risipeşte în van energiile, dar trebuia să îşi asigure traiul zilnic, şi aşa destul de modest.

M-a impresionat un amănunt care apare în cartea despre viaţa poetului, scrisă de Zoe Dumitrescu Buşulenga . Mergând pe stradă cu Slavici, într-o zi de iarnă, vede un om zdrenţăros şi fără încălţăminte. Atunci poetul  se descălţa şi ii da ghetele sale, spre stupoarea prietenului său.

 Pentru că poetul se confrunta cu  mari dificultăţi materiale, Mite Kremnitz, dorind să îl ajute cumva,  lua lecţii particulare de română de la el. Mihai Eminescu era deja un cunoscut al familiei, fiind invitat în fiecare an să îşi petreacă sărbătorile aici. Când venea în casa Kremnitz, poetului îi plăcea să se joace cu copilul gazdei şi probabil că acest lucru îl ducea cu gândul la viaţa de familie liniştită pe care ar fi putut să o aibă şi el.

Zoe Dumitrescu Buşulenga descrie scurtul moment al relaţiei dintre Mite şi poet:

,, La câteva zile după Anul nou, la 4 ianuarie 1879, de ziua Mitei, Eminescu sosi cu un album legat în piele roşie şi care cuprindea o singură poezie: ''Cu mâne zilele-ţi adaogi'' (...) În iarna lui 1878 şi în primăvara lui 1879, substituirea Veronicăi, din ce în ce mai îndepărtată, s-a produs tot mai accentuat. La câteva zile după o scenă de dragoste foarte scurtă şi, dacă e să credem cuvintele eroinei, foarte livrescă (deoarece, după îmbrăţişarea survenită în cursul unei lecturi, Eminescu, foarte emoţionat, ar fi căutat într-un volum din Dante, aflat la îndemână, şi ar fi citit partenerei sale uimite, scena sărutului dintre frumoasa Francesca Da Rimini şi Paolo Malatesta din celebrul Cânt V), poetul s-a înfăţişat femeii care îl vrăjise o clipă până la uitare de sine, aducându-i drept prinos al admiraţiei sale poezia ''Atât de fragedă...'', concepută şi lucrată tot la Iaşi şi, desigur, pentru Veronica. '' (Zoe Dumitrescu Buşulenga, ''Eminescu-viaţa'', Editura Nicodim Caligraful, Mânăstirea Putna, 2009, pag. 244-245). Este bizară această atitudine a poetului. Până la urmă, cred că sufletul poetului  avea nevoie numai de o sursă de inspiraţie, pe care ulterior o prelucra liber. Eminescu o iubea pe Veronica, poate şi pe Mite, nu o uitase nici pe prietena moartă în copilărie, de fapt iubea imaginea ideală a femeii pe care el şi-o proiectase liric. Şi oare atitudinea lui de a-i citi femeii de lângă el o scenă emoţionantă nu este semnul iubirii lirice absolute la care visa? Nu putem şti cum le va fi văzînd ochiul poetului pe femeile pe care le-a iubit în felul său.

vedeti si http://www.rostonline.org/blog/claudiu/labels/Eminescu.html