,,Pune, Doamne, paza gurii mele'' (Ps 140)

Sa aplicam aceleasi legi si gurii si limbii noastre, sa le pastram curate de toate ticalosiile si le vom putea face astfel sa slujeasca rugaciunii. Cuiva care are un vas de aur nu-i va conveni sa-l foloseasca la lucruri murdare, din cauza materiei pretioase din care e facut vasul. Ori, gura noastra este de mii de ori mai pretioasa decat aurul si perlele: cat de mult trebuie deci sa ne pazim de a intina cu vorbe necurate si necuviincioase sau cu blesteme ori injuraturi. Nu pe un altar de aur sau de bronz va aduceti tamaia ci pe un jertfelnic cu mult mai de pret, intr-un templu duhovnicesc; pe de o parte e o materie neinsufletita, in timp ce Dumnezeu iti locuieste in suflet caci toti suntem madulare ale lui Iisus Hristos. “Pune, Doamne paza gurii mele”.

(...)

Avem si noi partea noastra la aceasta si tocmai de aceea cuvintele lui ne sunt ca o povata “Puneti … usa gurii mele si zavoare” dar el ne face de asemenea sa cerem ajutorul lui Dumnezeu daca dorim ca ostenelile noastre sa fie incununate de succes. Sa punem asadar, straja gurii noastre neincetat, careia ratiunea noastra sa-i fie cheie, nu ca s-o tina mereu incuiata ci pentru a o deschide numai cand e de trebuinta. Uneori tacerea e mai de folos decat cuvintele; dar uneori vorbitul e de preferat tacerii; e ceea ce-l facea pe acest rege sa spuna: “Vreme este sa taci si vreme este sa graiesti”. (Ecl. III; 7) Daca gura ar trebui sa fie deschisa intr-una, n-ar mai fi fost nevoie sa i se puna porti; si daca ea ar fi trebuit sa ramana mereu inchisa ce nevoie era sa i se puna paza? La ce bun sa pazesti ceea ce ramane inchis? Daca deci a fost inzestrata si cu porti si cu paza, este pentru ca noi sa facem fiecare lucru la timpul potrivit. De altfel Sfanta Scriptura zice: “Cuvintelor Tale fa rug si cumpana”. (Intelepciunea lui Isus Sirah XXVIII; 28)

Vedeti cata prevedere cere pentru ca noi nu numai sa rostim decat cuvinte potrivite ci si pentru a le cantari cu o grija foarte mare si cu o deosebit de mare atentie. Suntem atat de grijulii in a cantari aurul care e o materie pieritoare, dar de cata grija e nevoie ca sa ne masuram vorbele astfel incat ele sa nu fie nici de prisos si nici sa lipseasca? Tocmai de aceea acelasi autor ne spune: “Nu opri cuvantul in vreme de mantuire”. (Int.lui Isus Sirah IV; 25) Am vazut cand trebuie sa vorbim iar cand trebuie sa tacem ne arata in alt loc: “Daca stii, raspunde aproapelui tau, iar de nu, pune-ti mana peste gura”. (Intelepciunea lui Isus Sirah V; 14)
Nu e de ajuns sa taci si sa nu vorbesti decat la momentul potrivit, ci trebuie sa vorbesti sub inspiratia harului: “Cuvantul vostru sa fie intotdeauna insotit de har, dres cu sarea intelepciunii, ca sa stiti cum trebuie sa-i raspundeti fiecaruia” (Colos. IV; 7)

(...)

Intr-adevar, trebuie sa ne silim a nu vorbi decat atunci cand cuvintele sunt mai folositoare decat tacerea.

(Talcuire a Sf Ioan Gura de Aur la Psalmul 140)

http://psaltirea.wordpress.com/2008/09/30/sf-ioan-gura-de-aur-talcuire-la-psalmul-140-2/ 

Sfantul Andrei Iconograful

Andrei Rublev, pilda de smerenie in vremuri tulburi

Auzisem că,,Andrei Rublev’’ de Tarkovsky este un film bun, deşi informaţiile ,,generale’’ erau destul de puţine şi unele dintre ele cam seci.

Înainte de a vedea filmul, e folositor să ştim că Andrei Rublev a fost un pictor rus de fresce şi icoane din secolul al XV lea, canonizat recent de Biserica Rusă. Il cunoastem mai ales ca fiind pictorul icoanei Sfanta Treime, reprezentand cei trei ingeri de langa stejarul Mavri.

Cel mai bine este să vedem filmul fără informaţii de ,,încadrare’’, care nu fac altceva decât să diminueze farmecul filmului.

Cred că filmul ne pune în faţă o lecţie de smerenie şi ascultare. Mai bine spus, drumul de la orgoliu la smerenie, un drum plin de suferinţe.

Unul dintre aspecte ar fi să înţelegem că tot ceea ce facem, este bine să facem în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Andrei Rublev este foarte dezamăgit pentru că prima biserică pe care a pictat-o a fost distrusă de tătari, dar Teofan Grecul, pictor renumit de icoane bizantine, îi pune în faţă pilda proprie: sute de biserici pictate de el au fost distruse şi, cu toate acestea,a continuat să picteze până la moarte.

Teofan, deşi mirean, avea trăire duhovnicească înaltă; el mărturiseşte că pictează pentru Dumnezeu, nu pentru oameni şi înţelege că atât laudele, cât şi hulele oamenilor, sunt trecătoare. El se smereşte, considerându-se un păcătos vrednic de chinurile iadului. 

Andrei însuşi va învăţa că experienţa şi trăirea aduc folos, iar nu vorbele deşarte.

Tânărul călugăr va parcurge drumul ispitelor şi al patimilor pentru a ajunge la smerenie, ajungând de la rostirea unor cuvinte frumoase despre jertfă şi suferinţă la trăirea adevăratei suferinţe.

Călugărul Daniil este el însuşi o pildă de blândeţe şi smerenie: el îi binecuvintează la plecare pe oamenii de la popas, îl iartă pe Andrei, îl încurajează să picteze.

Călugărul Chiril pleacă din mânăstire pentru că îl invidia pe Andrei, destăinuire pe care i-o va face, smerindu-se,după mai mult timp, când acesta depusese votul tăcerii, refuzând să mai lucreze. Chiar el îl îndeamnă pe Andrei să nu-şi irosească talantul şi să picteze în continuare.

Foma, ucenicul lui Andrei, refuză să facă ascultare şi s-a învăţat să mintă. Pictorul îi spune că ,,o fi şi asta o boală’’, să mintă tot timpul. Apoi se răzvrăteşte şi , având orgoliul de a lucra pe cont propriu, pleacă de lângă Andrei şi în cele din urmă este ucis de tătari.

Tânărul Boris, fiul unui clopotar, va încerca să toarne el însuşi un clopot pentru o nouă biserică. Andrei îi urmăreşte în tăcere munca, văzând în el, probabil, acelaşi elan creator plin de orgoliu pe care îl avusese şi el în tinereţe. Nu îl va dojeni pentru purtarea lui aspră, ci îl va consola la sfîrşit, când tânărul se tînguieşte jos, în noroi, mărturisindu-i că, de fapt, nu ştia secretul turnării clopotelor. Deci toată lucrarea a fost inspirată de Dumnezeu.

Motivul ploii apare frecvent: la începutul filmului, când cei trei călugări se adăpostesc alături de bufon şi de ţărani, dar şi la sfârşit, imaginea cailor vazuţi printre picăturile de ploaie. Impresionantă este imaginea fagului din mijlocul câmpului care îşi zbate frunzele verzi sub ploaie şi vînt, adăpostindu-l pe Andrei. În secvenţa următoare, acelaşi copac îşi leagănă crengile goale, iar căugărul este îmbătrânit.

În acest film, copilul şi nebunul reprezintă nevinovăţia, smerenia: de exemplu, copilul din scena răstignirii, care se uită mirat şi nevinovat la Iisus şi fata mută care împleteşte părul unei femei ucise de tătari, mângâind-o.

Filmul- o succesiune de imagini alb- negru, redând atmosfera încordată şi sângeroasă a Evului Mediu, se sfârşeşte cu picturi ale lui Andrei Iconograful, sintetizând istoria creştinismului, fiind singurele imagini redate în simplitatea culorilor blânde, pe un fond muzical impresionant.

Despre invidie (Maica Siluana)

Invidia este o patimă, care porneşte de la o putere bună a sufletului ome¬nesc. La acea dorinţă de mai mult care, ca şi rivalitatea, cum spuneaţi, poate să fie bună, poate să fie un stimulent: „Ia uite cât se roagă sora mea! Să mă rog şi eu! Ia uite ce puţin mănâncă! Ia să-mi tai şi eu jumătate din prăjitură şi să nu mai mănânc!”
Din păcate, însă, venim din lume şi lumea ne-a învăţat că atunci când invidiezi, trebuie să-l stopezi pe celălalt din binele lui, să-l opreşti să se bucure de binele lui, şi-n felul ăsta vei avea linişte sau pace. Şi se vine cu această mentalitate, omenească. Nu cred că e specifică femeii, dar mă tot gândesc la lucrul acesta. De ce e trăită mai intens de femei şi de măicuţe decât de bărbaţi şi de călugări¬? Şi cred că răspunsul vine din rolul la care a fost cumva obligată femeia în viaţă. Femeia a fost dominată, şi atunci ea a putut să folosească mai puţin violenţa, şi a folosit mai mult manipularea. Deci cel agresat, ca să-şi rezolve cât de cât problemele şi să se simtă confortabil, manipulează realitatea. Şi atunci, invidia ar fi tot o formă de manipulare în faţa lui Dumnezeu, ca şi când diavolul, s-ar duce la Dumnezeu: „Las’ că Ţi-arăt eu, că nu e chiar aşa cum crezi Tu, lasă-mă pe mine să încerc, să vezi ce poate să facă!”
Cum scăpăm, cum ne am luptat noi şi cum luptăm noi cu ea (că are forme de la cele mai grosolane la cele mai discrete). În primul rând este conştientizarea ei. Apoi, conştientizarea ravagiilor pe care le face în viaţa noastră duhovnicească şi lupta cu gândurile. Pentru că este un prag, un moment în care, după ce am văzut ce face cineva, dacă nu mai primesc gândul următor, am scăpat de înaintarea pe traseu.
Un motiv pentru care cred eu că ar mai fi răspândită această invidie, cel puţin din corespondenţa şi din "consilierile" mele, pe care le întreţin eu cu anumite surori şi maici din alte mănăstiri, este că nu s-a putut rămâne fără acest prag de care vorbesc. Femeia de astăzi, fata de astăzi, pleacă cu un mare handicap în viaţă: ea nu e iubită. Părinţii nu-şi iubesc copiii. Le împlinesc toate dorinţele, îi răsfaţă sau nu.pentru că sunt copii bătuţi, co¬pii abuzaţi, dar ei nu sunt iubiţi. Nu sunt iubiţi în sensul de a comunica şi de a li se arăta valorile, părţile bune.(..)
Deci, fata creştină, fata credincioasă, care e dezamăgită de mizeria din lume, de violenţa din familie, îşi va pune toată nevoia ei de dragoste de tată pe duhovnic.(...)Dacă maica stareţă e mai atentă sau se bazează pe un om, pe un econom, asta poate să stârnească invidie la celelalte măicuţe, din nevoia de a fi iubite, din a confunda iubirea cu atenţia exclusivă. Deci, ele nu doresc decât să recupereze ce n-au avut în familie. (...)
Această lepădare e musai, dar trebuie să fie o lepădare în Hristos, o lepădare cu dragoste, cu iertare, cu înţelegere, cu vindecare a acestor răni. Că altminteri, voi căuta mamă în stareţă, şi să fie numai mama mea, tată în duhovnic, şi să fie numai tatăl meu şi tot timpul voi fi în concurenţa care a fost între mine şi sora mea, între mine şi fratele meu. Deci, o prelungire a vieţii de acasă. Şi Dumnezeu e folosit: „Doamne, dă-mi să fiu eu primul! Dă-mi, Doamne, să am rugăciune, să mă împărtăşesc, să...” putem merge până la chestii copilăroase, ca „Domnul din împărtăşanie să fie mai mare la mine decât la cealaltă...
Noi am venit aici să ne vindecăm şi apoi să ne sfinţim. Sfinţenia, sfinţirea, înduhovnicirea vine după vindecare.
http://www.lumeacredintei.com/sct_4/art_751/maica_siluana_vlad_in_cautarea_celui_cazut.htm

Cuviosul Parinte Iacov Sihastrul (28 ianuarie)

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Iacov Sihastrul. 

Acest cuvios, lepădându-se de toate cele lumeşti, a locuit ca un sihastru cincisprezece ani într-o peşteră, aproape de o cetăţuie numită Porfirion. Nişte desfrânaţi au adus odată la acest cuvios o femeie desfrânată, care sălta cu neruşinare şi-l îndemna spre păcătuire. Sfântul însă, aducându-i aminte de muncile focului ce vor să fie, a adus-o la pocăinţă şi la credinţa în Hristos. Dar fiindcă nimeni nu scapă de cursele vicleanului, s-a întâmplat ca şi acest cuvios să cadă în mare ispită. Căci lăsându-se biruit de pofta trupului a căzut atât de jos încât a ajuns şi la păcatul uciderii. Şi venindu-şi în fire şi gândindu-se la adâncul prăpastiei în care se găsea, s-a deznădăjduit de mântuire şi a plecat în lume. Pe drum însă l-a întâmpinat un monah cuvios şi plecându-se sfătuirilor acestuia, s-a vârât într-un mormânt, unde a îndurat vieţuire foarte aspră. Şi făcându-se secetă în acel loc, Dumnezeu a adus la cunoştinţa episcopului cetăţii că, de nu va face rugăciune Iacov cel din mormânt, nu va conteni seceta. Atunci episcopul cu tot poporul, ducându-se la el, l-au înduplecat, după multe rugăminţi, să se roage, şi fericitul făcând rugăciune, multă ploaie a curs şi pământul s-a săturat de apă. De aici cuviosul luând nădejdi bune, având ca semn al îngăduinţei lui Dumnezeu ploaia multă care căzuse la rugăciunile lui, a dus viaţă şi mai aspră. Şi aşa, în vieţuire bună săvârşindu-se, şi-a dat lui Dumnezeu duhul, multe minuni făcând după moarte.

Sfantul Efrem Sirul (28 ianuarie) sau ,,dascalul pocaintei''

Încă din copilărie îi fu revelată chemarea lui Dumnezeu, printr-o viziune cu o viţă de vie roditoare crescând de la gura sa şi umplând întreg pământul. Toate pasările cerului veneau să se aşeze şi să se îndestuleze din fructele sale şi cu cât ciuguleau mai mult cu atât via se umplea de struguri. Harul Duhului Sfânt îl umplea cu o asemenea abundenţă încât atunci când se adresa poporului limba sa nu mai prididea să profereze gândurile cereşti pe care i le inspira Dumnezeu, şi părea ca prins de bâlbâială. De aceea adresa lui Dumnezeu această rugăciune surprinzătoare : "Reţine, Doamne, valurile harului tău!".

Lepădându-se de toate, precum Apostolii, luptându-se ziua cu foamea şi noaptea cu somnul, învăluindu-şi faptele precum şi vorbele în sfânta smerenie a lui Hristos, primi de la Dumnezeu harul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, într-o asemenea măsură încât el ocupă în Corul Sfinţilor locul ales de "dascăl al căinţei". Printr-o minune ce se face cunoscută doar celor care se jertfesc cu totul Domnului, ochii săi fuseseră transformaţi în două izvoare nesecate de lacrimi. Ani întregi, zi şi noapte, aceste ape luminoase, purificatoare şi purtătoare de sfinţenie, acest al doilea botez al lacrimilor, nu încetară să curgă din ochii săi, transfigurându-i faţa într-o sclipire limpede, în care se oglindea prezenţa lui Dumnezeu. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor, şi uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunăţiilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie. Ca un cerc misterios, în care nu ne putem da seama unde e începutul nici sfârşitul, gemetele năşteau în el lacrimile ; lacrimile, năşteau rugăciunea ; rugăciunea năştea propovăduirea, care era întreruptă de noi tânguiri. Citind încântătoarele sale discursuri despre căinţă sau descrierile atât de realiste ale Judecăţii de Apoi, chiar şi inimile cele mai împietrite nu pot să nu se înmoaie. Pentru multe generaţii şi până în ziua de azi, lecturile din Sfântul Efrem au făcut să curgă multe lacrimi, deschizând păcătoşilor calea pocăinţei şi a creştinării. 

Cum auzise laudele aduse virtuţilor Sfântului Vasile, Dumnezeu îi arătă într-o revelaţie că Episcopul Cezareei se asemăna cu o coloană de foc care unea pământul cu cerul. Fără să mai zăbovească, Efrem plecă spre Capadocia. Ajunse în Cezarea în ziua Bobotezei şi intră în biserică în momentul în care era oficiată Sfânta Liturghie. Deşi nu înţelegea greceşte, fu cuprins de admiraţie văzându-l pe marele Episcop propovăduind, căci vedea un porumbel alb pe umărul acestuia, care îi şoptea la ureche cuvinte dumnezeieşti. Acelaşi porumbel îi vesti Sfântului Vasile prezenţa în mulţime a umilului ascet sirian. Trimise după el, vorbiră câteva minute în Altar şi, ca răspuns la cererea lui, primi de la Dumnezeu ca Efrem să vorbească dintr-odată în greceşte ca şi cum ar fi cunoscut această limbă dintotdeauna. Apoi îl ordonă Diacon, şi îl lăsă să plece în patria lui.

Astfel, smerindu-se, refuza mereu înălţarea la Preoţie. Virtuţile sale, rugăciunea sa, roadele contemplărilor şi meditărilor sale, tot harul pe care i-l dădea Dumnezeu, nu îl păstra pentru el însuşi, ci împodobea cu el Biserica, Mireasa lui Hristos, ca o coroană de aur bătută cu pietre scumpe. La asediul oraşului Nisibe în 338, oraşul fu eliberat datorita rugăciunii sale şi a Sfântului Iacob. Dar după mai multe războaie, căzu în final în mâna crudului suveran al Perşilor, în 363. Refuzând să trăiască sub dominaţie păgână, Sfântul Efrem şi mulţi alţi creştini plecară atunci spre Edesa. Îşi petrecu acolo ultimii zece ani din viaţă, şi - pentru a continua opera începută în şcoala de exegeză fondată la Nisibe de Sfântul Iacob - propovăduia la Şcoala din Edesa, care fu numită "Şcoala Perşilor". Atunci a redactat cea mai mare parte a admirabilelor sale lucrări, în care cunoaşterea pe care o avea într-ale celor ale lui Dumnezeu şi ale Sfintelor Dogme îmbrăcă podoaba de splendoare a unei limbi poetice inegalabile. Se spune că ar fi compus în grai sirian peste trei milioane de versuri : comentarii ale aproape tuturor cărţilor Sfintei Scripturi, tratate împotriva ereziilor, Imnuri închinate Raiului, Fecioriei , Credinţei, marilor Minuni ale Mântuitorului şi ale Sărbătorilor Anului. Mare parte din aceste imnuri a servit la compunerea Cărţilor Liturgice ale Bisericii de limbă siriană, de unde numele care i s-a dat de "Liră a Sfântului Duh" şi "Doctor al universului". Alte tratate, foarte numeroase, ne-au fost transmise în greceşte. Ele vorbesc cu precădere de căinţă, asceză şi virtuţile călugăriei.
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie28.htm 

Manastirea Carnu