Sfantul Luca al Crimeei, cuvant despre frumusetea lumii create de Dumnezeu, din cartea ,,Puterea inimii''

,,De duhul unei forţe grandioase sunt pătrunse masivele montane învăluite de nori întunecaţi şi valurile oceanelor bântuite de furtună, care năpădesc asupra stâncilor de pe ţărm. Duhul veşniciei şi al nemărginirii se revarsă în sufletele noastre de la miliardele de stele ale cerului nopţii. Câtă bucurie şi pace ne aduc culorile blânde ale răsăritului şi câmpiile şi lacurile învăluite de lumina lunii! (...)  

În acea acţiune profund duhovnicească, chiar interacţiune morală, pe care o produce asupra noastră frumuseţea naturii pătrunse de energie duhovnicească, trebuie să vedem ţelul şi însemnătatea frumuseţii.(...) 

Am primit un buchet de flori. O, câtă frumuseţe delicată, fermecătoare, este curpinsă în aceste splendide mici creaţii ale lui Dumnezeu! Şi, pe lângă aceasta, cât sunt de minunate prin micimea, prin simplitatea lor plină de smerenie! Dantelăriile fine ale micilor inflorescenţe albe, albăstrii şi roz, violete şi albastre ne privesc cu ochii curaţi ai petalelor şi corolelor lor şi revarsă asupra noastră minunata lor mireasmă. Oare nu este evident că aceasta este o propovăduire tăcută a curăţiei duhovniceşti? Trebuie să ai o inimă cu totul împietrită ca să nu auzi acest glas al lui Dumnezeu, care răsună atât de limpede în simplitatea şi în frumuseţea formelor materiale ale naturii.’’

Seara, pe un câmp înflorit, mulţime de floricele se întorc către soare, de parcă I-ar înălţa lui Dumnezeu o rugăciune de seară, iar după asfinţit adorm adânc, pentru ca dimineaţa, îndreptându.se spre răsărit, să întâmpine iar soarele cu rugăciunea de dimineaţă, plină de bucurie. Mireasma florilor este ofrandă adzsă lui Dumnezeu. Florile sunt cădelniţe. Nuferii se deschid larg sub cerul senin, se îndulcesc de lumină şi aer, îşi adună petalele şi se cufundă în apă atunci când se înnoptează.(...) Este cu totul neîndoielnic că întreaga lume vegetală şi animală e înzestrată cu darul primordial al Duhului Sfânt-duhul vieţii.’’(Sfântul Luca al Crimeei)

 

Despre Sfantul Luca mai multe aici: http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-luca-crimeei-arhiepiscopul-crimeea-120717.html

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/06/11/sf-luca-crimeiii-doctor-fara-arginti/

Aceasta este înfăţişarea slujitorului Împăratului; ce se poate spune atunci, despre Împăratul?

Ce lucru trecător poate sta alături de Cel Fără-de-moarte, fără să se topească în întregime, până să nu mai rămână nimic din el? Care om muritor poate privi faţa lui Dumnezeu şi să rămână viu? Iată, este lucrul cel mai înfricoşător să priveşti faţa unui înger al lui Dumnezeu; atunci cum să te uiţi la faţa lui Dumnezeu? Descriind vedenia pe care a avut-o dspre îngerul lui Dumnezeu, Proorocul Daniel spune: “… şi n-a mai rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, stricându-se” (Daniel 10:8). Chiar şi omul cel mai puternic îşi împuţinează puterea, şi omul cel mai frumos îşi pare sieşi urât înaintea îngerului lui Dumnezeu şi este “trupul lui ca şi crisolitul şi faţa lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc” (Daniel 10:6). În dimineaţa aceea minunată, când Domnul Iisus S-a sculat din morţi, iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer,…. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea sa albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi (Matei 28:2-4). Aceasta  este înfăţişarea slujitorului Împăratului; ce se poate spune atunci, despre Împăratul? (Sfantul Nicolae Velimirovici)

SA CUNOASTEM DREAPTA CREDINTA!

Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuieşte miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute şi alcătuieşte însuşirea lor cea mai aparte.
Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numită în scrierile ascetice ale Părinţilor îndreptăţiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii să fie amăgiţi mai lesne, să se învoiască mai uşor la primirea păcatului.
La fel fac ele şi cu hula împotriva lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu nume măreţe, cu o retorică pompoasă, cu o filozofie elevată. Cumplită armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi răpindu-le fără ca acelea să bage de seamă creştinismul, înlocuind creştinismul cu o învăţătură hulitoare, împodobind această învăţătură ucigaşă cu numele de creştinism purificat, adevărat, restaurat.
Erezia este un păcat săvârşit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtăşeşte duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul nostru, ce are putinţa de a primi sfinţire din împărtăşirea cu harul dumnezeiesc şi de a se spurca şi molipsi prin împărtăşirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seamă şi anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creştinismul, şi ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neştiinţa, mărturisirea nepăsătoare şi superficială a creştinismului.

(Sf. Ignatie Brianceaninov)

http://www.credo.ro/predica-Duminica-Ortodoxiei-Sfantul-Ignatie-Brianceaninov.php 

,,Pune, Doamne, paza gurii mele'' (Ps 140)

Sa aplicam aceleasi legi si gurii si limbii noastre, sa le pastram curate de toate ticalosiile si le vom putea face astfel sa slujeasca rugaciunii. Cuiva care are un vas de aur nu-i va conveni sa-l foloseasca la lucruri murdare, din cauza materiei pretioase din care e facut vasul. Ori, gura noastra este de mii de ori mai pretioasa decat aurul si perlele: cat de mult trebuie deci sa ne pazim de a intina cu vorbe necurate si necuviincioase sau cu blesteme ori injuraturi. Nu pe un altar de aur sau de bronz va aduceti tamaia ci pe un jertfelnic cu mult mai de pret, intr-un templu duhovnicesc; pe de o parte e o materie neinsufletita, in timp ce Dumnezeu iti locuieste in suflet caci toti suntem madulare ale lui Iisus Hristos. “Pune, Doamne paza gurii mele”.

(...)

Avem si noi partea noastra la aceasta si tocmai de aceea cuvintele lui ne sunt ca o povata “Puneti … usa gurii mele si zavoare” dar el ne face de asemenea sa cerem ajutorul lui Dumnezeu daca dorim ca ostenelile noastre sa fie incununate de succes. Sa punem asadar, straja gurii noastre neincetat, careia ratiunea noastra sa-i fie cheie, nu ca s-o tina mereu incuiata ci pentru a o deschide numai cand e de trebuinta. Uneori tacerea e mai de folos decat cuvintele; dar uneori vorbitul e de preferat tacerii; e ceea ce-l facea pe acest rege sa spuna: “Vreme este sa taci si vreme este sa graiesti”. (Ecl. III; 7) Daca gura ar trebui sa fie deschisa intr-una, n-ar mai fi fost nevoie sa i se puna porti; si daca ea ar fi trebuit sa ramana mereu inchisa ce nevoie era sa i se puna paza? La ce bun sa pazesti ceea ce ramane inchis? Daca deci a fost inzestrata si cu porti si cu paza, este pentru ca noi sa facem fiecare lucru la timpul potrivit. De altfel Sfanta Scriptura zice: “Cuvintelor Tale fa rug si cumpana”. (Intelepciunea lui Isus Sirah XXVIII; 28)

Vedeti cata prevedere cere pentru ca noi nu numai sa rostim decat cuvinte potrivite ci si pentru a le cantari cu o grija foarte mare si cu o deosebit de mare atentie. Suntem atat de grijulii in a cantari aurul care e o materie pieritoare, dar de cata grija e nevoie ca sa ne masuram vorbele astfel incat ele sa nu fie nici de prisos si nici sa lipseasca? Tocmai de aceea acelasi autor ne spune: “Nu opri cuvantul in vreme de mantuire”. (Int.lui Isus Sirah IV; 25) Am vazut cand trebuie sa vorbim iar cand trebuie sa tacem ne arata in alt loc: “Daca stii, raspunde aproapelui tau, iar de nu, pune-ti mana peste gura”. (Intelepciunea lui Isus Sirah V; 14)
Nu e de ajuns sa taci si sa nu vorbesti decat la momentul potrivit, ci trebuie sa vorbesti sub inspiratia harului: “Cuvantul vostru sa fie intotdeauna insotit de har, dres cu sarea intelepciunii, ca sa stiti cum trebuie sa-i raspundeti fiecaruia” (Colos. IV; 7)

(...)

Intr-adevar, trebuie sa ne silim a nu vorbi decat atunci cand cuvintele sunt mai folositoare decat tacerea.

(Talcuire a Sf Ioan Gura de Aur la Psalmul 140)

http://psaltirea.wordpress.com/2008/09/30/sf-ioan-gura-de-aur-talcuire-la-psalmul-140-2/ 

Sfantul Andrei Iconograful

Andrei Rublev, pilda de smerenie in vremuri tulburi

Auzisem că,,Andrei Rublev’’ de Tarkovsky este un film bun, deşi informaţiile ,,generale’’ erau destul de puţine şi unele dintre ele cam seci.

Înainte de a vedea filmul, e folositor să ştim că Andrei Rublev a fost un pictor rus de fresce şi icoane din secolul al XV lea, canonizat recent de Biserica Rusă. Il cunoastem mai ales ca fiind pictorul icoanei Sfanta Treime, reprezentand cei trei ingeri de langa stejarul Mavri.

Cel mai bine este să vedem filmul fără informaţii de ,,încadrare’’, care nu fac altceva decât să diminueze farmecul filmului.

Cred că filmul ne pune în faţă o lecţie de smerenie şi ascultare. Mai bine spus, drumul de la orgoliu la smerenie, un drum plin de suferinţe.

Unul dintre aspecte ar fi să înţelegem că tot ceea ce facem, este bine să facem în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Andrei Rublev este foarte dezamăgit pentru că prima biserică pe care a pictat-o a fost distrusă de tătari, dar Teofan Grecul, pictor renumit de icoane bizantine, îi pune în faţă pilda proprie: sute de biserici pictate de el au fost distruse şi, cu toate acestea,a continuat să picteze până la moarte.

Teofan, deşi mirean, avea trăire duhovnicească înaltă; el mărturiseşte că pictează pentru Dumnezeu, nu pentru oameni şi înţelege că atât laudele, cât şi hulele oamenilor, sunt trecătoare. El se smereşte, considerându-se un păcătos vrednic de chinurile iadului. 

Andrei însuşi va învăţa că experienţa şi trăirea aduc folos, iar nu vorbele deşarte.

Tânărul călugăr va parcurge drumul ispitelor şi al patimilor pentru a ajunge la smerenie, ajungând de la rostirea unor cuvinte frumoase despre jertfă şi suferinţă la trăirea adevăratei suferinţe.

Călugărul Daniil este el însuşi o pildă de blândeţe şi smerenie: el îi binecuvintează la plecare pe oamenii de la popas, îl iartă pe Andrei, îl încurajează să picteze.

Călugărul Chiril pleacă din mânăstire pentru că îl invidia pe Andrei, destăinuire pe care i-o va face, smerindu-se,după mai mult timp, când acesta depusese votul tăcerii, refuzând să mai lucreze. Chiar el îl îndeamnă pe Andrei să nu-şi irosească talantul şi să picteze în continuare.

Foma, ucenicul lui Andrei, refuză să facă ascultare şi s-a învăţat să mintă. Pictorul îi spune că ,,o fi şi asta o boală’’, să mintă tot timpul. Apoi se răzvrăteşte şi , având orgoliul de a lucra pe cont propriu, pleacă de lângă Andrei şi în cele din urmă este ucis de tătari.

Tânărul Boris, fiul unui clopotar, va încerca să toarne el însuşi un clopot pentru o nouă biserică. Andrei îi urmăreşte în tăcere munca, văzând în el, probabil, acelaşi elan creator plin de orgoliu pe care îl avusese şi el în tinereţe. Nu îl va dojeni pentru purtarea lui aspră, ci îl va consola la sfîrşit, când tânărul se tînguieşte jos, în noroi, mărturisindu-i că, de fapt, nu ştia secretul turnării clopotelor. Deci toată lucrarea a fost inspirată de Dumnezeu.

Motivul ploii apare frecvent: la începutul filmului, când cei trei călugări se adăpostesc alături de bufon şi de ţărani, dar şi la sfârşit, imaginea cailor vazuţi printre picăturile de ploaie. Impresionantă este imaginea fagului din mijlocul câmpului care îşi zbate frunzele verzi sub ploaie şi vînt, adăpostindu-l pe Andrei. În secvenţa următoare, acelaşi copac îşi leagănă crengile goale, iar căugărul este îmbătrânit.

În acest film, copilul şi nebunul reprezintă nevinovăţia, smerenia: de exemplu, copilul din scena răstignirii, care se uită mirat şi nevinovat la Iisus şi fata mută care împleteşte părul unei femei ucise de tătari, mângâind-o.

Filmul- o succesiune de imagini alb- negru, redând atmosfera încordată şi sângeroasă a Evului Mediu, se sfârşeşte cu picturi ale lui Andrei Iconograful, sintetizând istoria creştinismului, fiind singurele imagini redate în simplitatea culorilor blânde, pe un fond muzical impresionant.

Despre invidie (Maica Siluana)

Invidia este o patimă, care porneşte de la o putere bună a sufletului ome¬nesc. La acea dorinţă de mai mult care, ca şi rivalitatea, cum spuneaţi, poate să fie bună, poate să fie un stimulent: „Ia uite cât se roagă sora mea! Să mă rog şi eu! Ia uite ce puţin mănâncă! Ia să-mi tai şi eu jumătate din prăjitură şi să nu mai mănânc!”
Din păcate, însă, venim din lume şi lumea ne-a învăţat că atunci când invidiezi, trebuie să-l stopezi pe celălalt din binele lui, să-l opreşti să se bucure de binele lui, şi-n felul ăsta vei avea linişte sau pace. Şi se vine cu această mentalitate, omenească. Nu cred că e specifică femeii, dar mă tot gândesc la lucrul acesta. De ce e trăită mai intens de femei şi de măicuţe decât de bărbaţi şi de călugări¬? Şi cred că răspunsul vine din rolul la care a fost cumva obligată femeia în viaţă. Femeia a fost dominată, şi atunci ea a putut să folosească mai puţin violenţa, şi a folosit mai mult manipularea. Deci cel agresat, ca să-şi rezolve cât de cât problemele şi să se simtă confortabil, manipulează realitatea. Şi atunci, invidia ar fi tot o formă de manipulare în faţa lui Dumnezeu, ca şi când diavolul, s-ar duce la Dumnezeu: „Las’ că Ţi-arăt eu, că nu e chiar aşa cum crezi Tu, lasă-mă pe mine să încerc, să vezi ce poate să facă!”
Cum scăpăm, cum ne am luptat noi şi cum luptăm noi cu ea (că are forme de la cele mai grosolane la cele mai discrete). În primul rând este conştientizarea ei. Apoi, conştientizarea ravagiilor pe care le face în viaţa noastră duhovnicească şi lupta cu gândurile. Pentru că este un prag, un moment în care, după ce am văzut ce face cineva, dacă nu mai primesc gândul următor, am scăpat de înaintarea pe traseu.
Un motiv pentru care cred eu că ar mai fi răspândită această invidie, cel puţin din corespondenţa şi din "consilierile" mele, pe care le întreţin eu cu anumite surori şi maici din alte mănăstiri, este că nu s-a putut rămâne fără acest prag de care vorbesc. Femeia de astăzi, fata de astăzi, pleacă cu un mare handicap în viaţă: ea nu e iubită. Părinţii nu-şi iubesc copiii. Le împlinesc toate dorinţele, îi răsfaţă sau nu.pentru că sunt copii bătuţi, co¬pii abuzaţi, dar ei nu sunt iubiţi. Nu sunt iubiţi în sensul de a comunica şi de a li se arăta valorile, părţile bune.(..)
Deci, fata creştină, fata credincioasă, care e dezamăgită de mizeria din lume, de violenţa din familie, îşi va pune toată nevoia ei de dragoste de tată pe duhovnic.(...)Dacă maica stareţă e mai atentă sau se bazează pe un om, pe un econom, asta poate să stârnească invidie la celelalte măicuţe, din nevoia de a fi iubite, din a confunda iubirea cu atenţia exclusivă. Deci, ele nu doresc decât să recupereze ce n-au avut în familie. (...)
Această lepădare e musai, dar trebuie să fie o lepădare în Hristos, o lepădare cu dragoste, cu iertare, cu înţelegere, cu vindecare a acestor răni. Că altminteri, voi căuta mamă în stareţă, şi să fie numai mama mea, tată în duhovnic, şi să fie numai tatăl meu şi tot timpul voi fi în concurenţa care a fost între mine şi sora mea, între mine şi fratele meu. Deci, o prelungire a vieţii de acasă. Şi Dumnezeu e folosit: „Doamne, dă-mi să fiu eu primul! Dă-mi, Doamne, să am rugăciune, să mă împărtăşesc, să...” putem merge până la chestii copilăroase, ca „Domnul din împărtăşanie să fie mai mare la mine decât la cealaltă...
Noi am venit aici să ne vindecăm şi apoi să ne sfinţim. Sfinţenia, sfinţirea, înduhovnicirea vine după vindecare.
http://www.lumeacredintei.com/sct_4/art_751/maica_siluana_vlad_in_cautarea_celui_cazut.htm

Cuviosul Parinte Iacov Sihastrul (28 ianuarie)

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Iacov Sihastrul. 

Acest cuvios, lepădându-se de toate cele lumeşti, a locuit ca un sihastru cincisprezece ani într-o peşteră, aproape de o cetăţuie numită Porfirion. Nişte desfrânaţi au adus odată la acest cuvios o femeie desfrânată, care sălta cu neruşinare şi-l îndemna spre păcătuire. Sfântul însă, aducându-i aminte de muncile focului ce vor să fie, a adus-o la pocăinţă şi la credinţa în Hristos. Dar fiindcă nimeni nu scapă de cursele vicleanului, s-a întâmplat ca şi acest cuvios să cadă în mare ispită. Căci lăsându-se biruit de pofta trupului a căzut atât de jos încât a ajuns şi la păcatul uciderii. Şi venindu-şi în fire şi gândindu-se la adâncul prăpastiei în care se găsea, s-a deznădăjduit de mântuire şi a plecat în lume. Pe drum însă l-a întâmpinat un monah cuvios şi plecându-se sfătuirilor acestuia, s-a vârât într-un mormânt, unde a îndurat vieţuire foarte aspră. Şi făcându-se secetă în acel loc, Dumnezeu a adus la cunoştinţa episcopului cetăţii că, de nu va face rugăciune Iacov cel din mormânt, nu va conteni seceta. Atunci episcopul cu tot poporul, ducându-se la el, l-au înduplecat, după multe rugăminţi, să se roage, şi fericitul făcând rugăciune, multă ploaie a curs şi pământul s-a săturat de apă. De aici cuviosul luând nădejdi bune, având ca semn al îngăduinţei lui Dumnezeu ploaia multă care căzuse la rugăciunile lui, a dus viaţă şi mai aspră. Şi aşa, în vieţuire bună săvârşindu-se, şi-a dat lui Dumnezeu duhul, multe minuni făcând după moarte.

Sfantul Efrem Sirul (28 ianuarie) sau ,,dascalul pocaintei''

Încă din copilărie îi fu revelată chemarea lui Dumnezeu, printr-o viziune cu o viţă de vie roditoare crescând de la gura sa şi umplând întreg pământul. Toate pasările cerului veneau să se aşeze şi să se îndestuleze din fructele sale şi cu cât ciuguleau mai mult cu atât via se umplea de struguri. Harul Duhului Sfânt îl umplea cu o asemenea abundenţă încât atunci când se adresa poporului limba sa nu mai prididea să profereze gândurile cereşti pe care i le inspira Dumnezeu, şi părea ca prins de bâlbâială. De aceea adresa lui Dumnezeu această rugăciune surprinzătoare : "Reţine, Doamne, valurile harului tău!".

Lepădându-se de toate, precum Apostolii, luptându-se ziua cu foamea şi noaptea cu somnul, învăluindu-şi faptele precum şi vorbele în sfânta smerenie a lui Hristos, primi de la Dumnezeu harul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, într-o asemenea măsură încât el ocupă în Corul Sfinţilor locul ales de "dascăl al căinţei". Printr-o minune ce se face cunoscută doar celor care se jertfesc cu totul Domnului, ochii săi fuseseră transformaţi în două izvoare nesecate de lacrimi. Ani întregi, zi şi noapte, aceste ape luminoase, purificatoare şi purtătoare de sfinţenie, acest al doilea botez al lacrimilor, nu încetară să curgă din ochii săi, transfigurându-i faţa într-o sclipire limpede, în care se oglindea prezenţa lui Dumnezeu. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor, şi uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunăţiilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie. Ca un cerc misterios, în care nu ne putem da seama unde e începutul nici sfârşitul, gemetele năşteau în el lacrimile ; lacrimile, năşteau rugăciunea ; rugăciunea năştea propovăduirea, care era întreruptă de noi tânguiri. Citind încântătoarele sale discursuri despre căinţă sau descrierile atât de realiste ale Judecăţii de Apoi, chiar şi inimile cele mai împietrite nu pot să nu se înmoaie. Pentru multe generaţii şi până în ziua de azi, lecturile din Sfântul Efrem au făcut să curgă multe lacrimi, deschizând păcătoşilor calea pocăinţei şi a creştinării. 

Cum auzise laudele aduse virtuţilor Sfântului Vasile, Dumnezeu îi arătă într-o revelaţie că Episcopul Cezareei se asemăna cu o coloană de foc care unea pământul cu cerul. Fără să mai zăbovească, Efrem plecă spre Capadocia. Ajunse în Cezarea în ziua Bobotezei şi intră în biserică în momentul în care era oficiată Sfânta Liturghie. Deşi nu înţelegea greceşte, fu cuprins de admiraţie văzându-l pe marele Episcop propovăduind, căci vedea un porumbel alb pe umărul acestuia, care îi şoptea la ureche cuvinte dumnezeieşti. Acelaşi porumbel îi vesti Sfântului Vasile prezenţa în mulţime a umilului ascet sirian. Trimise după el, vorbiră câteva minute în Altar şi, ca răspuns la cererea lui, primi de la Dumnezeu ca Efrem să vorbească dintr-odată în greceşte ca şi cum ar fi cunoscut această limbă dintotdeauna. Apoi îl ordonă Diacon, şi îl lăsă să plece în patria lui.

Astfel, smerindu-se, refuza mereu înălţarea la Preoţie. Virtuţile sale, rugăciunea sa, roadele contemplărilor şi meditărilor sale, tot harul pe care i-l dădea Dumnezeu, nu îl păstra pentru el însuşi, ci împodobea cu el Biserica, Mireasa lui Hristos, ca o coroană de aur bătută cu pietre scumpe. La asediul oraşului Nisibe în 338, oraşul fu eliberat datorita rugăciunii sale şi a Sfântului Iacob. Dar după mai multe războaie, căzu în final în mâna crudului suveran al Perşilor, în 363. Refuzând să trăiască sub dominaţie păgână, Sfântul Efrem şi mulţi alţi creştini plecară atunci spre Edesa. Îşi petrecu acolo ultimii zece ani din viaţă, şi - pentru a continua opera începută în şcoala de exegeză fondată la Nisibe de Sfântul Iacob - propovăduia la Şcoala din Edesa, care fu numită "Şcoala Perşilor". Atunci a redactat cea mai mare parte a admirabilelor sale lucrări, în care cunoaşterea pe care o avea într-ale celor ale lui Dumnezeu şi ale Sfintelor Dogme îmbrăcă podoaba de splendoare a unei limbi poetice inegalabile. Se spune că ar fi compus în grai sirian peste trei milioane de versuri : comentarii ale aproape tuturor cărţilor Sfintei Scripturi, tratate împotriva ereziilor, Imnuri închinate Raiului, Fecioriei , Credinţei, marilor Minuni ale Mântuitorului şi ale Sărbătorilor Anului. Mare parte din aceste imnuri a servit la compunerea Cărţilor Liturgice ale Bisericii de limbă siriană, de unde numele care i s-a dat de "Liră a Sfântului Duh" şi "Doctor al universului". Alte tratate, foarte numeroase, ne-au fost transmise în greceşte. Ele vorbesc cu precădere de căinţă, asceză şi virtuţile călugăriei.
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie28.htm 

Manastirea Carnu

Evgeni Plushenko, arta pe gheata

Cuvinte de folos de la Cuviosul Parinte Paisie Aghioratul

Cei foarte pacatosi, daca se cunosc pe sine, au in mod firesc si foarte mult material pentru smerenie. Orice cadere este negresit o cadere, dar este si material pentru smerenie si rugaciune. Pacatele, daca se pun in valoare orientandu-le catre smerenie, sunt ca si gunoiul ce il punem in rasaduri. Asadar, de ce sa nu foloseasca cineva acest material ca sa ingrase ogorul sufletului sau pentru a deveni fertil si datator de roade? Adica unul care a facut pacate mari, daca ar simti cat a gresit si ar spune: “N-ar trebui nici capul sa-l ridic, ca sa ma uit la vreun om”, fiindca se smereste mult, primeste si mult har, sporeste statornic si poate ajunge la masuri mari. In timp ce unul care nu a facut pacate mari, daca nu se aranjeaza corect, incat sa spuna: “M-a pazit Dumnezeu de atatea greutati; sunt foarte nemultumitor, sunt mai pacatos decat cel mai pacatos“, ajunge inferior duhovniceste celuilalt.

Despre ispite (Cuviosul Paisie Aghioratul)

Dumnezeu ingaduie ispitele potrivit cu viata noastra duhovniceasca. Uneori ingaduie sa facem o greseala, de pilda o neatentie, ca alta data sa fim atenti si sa evitam sau mai degraba sa preintampinam un rau mai mare ce ni l-ar putea face aghiuta. Alteori lasa pe diavolul sa ne ispiteasca, sa ne incerce. Adica dam examene si, in loc de rau, diavolul ne face bine. Aduceti-va aminte de Batranul Filaret care spunea: “Fiule, astazi n-am avut nici o ispita, m-a parasit Dumnezeu!”[3]. Voia sa se lupte in fiecare zi cu ispitele, ca sa fie incununat de Hristos.

Unul puternic, ca Batranul Filaret, nu evita ispitele, ci Ii spune lui Hristos: “Trimite-mi, Hristoase al meu, ispite, si da-mi curaj ca sa ma lupt cu ele”. Insa unul slab va spune: “Nu ingadui, Hristoase al meu, sa fiu ispitit”. “Si nu ne duce pe noi in ispita…“[4]. Noi insa, de multe ori, atunci cand avem o ispita spunem: “Ei, sunt si eu om; nu mai pot suporta!”, in timp ce ar trebui sa spunem: “Eu nu sunt om; sunt un ticalos; Dumnezeul meu, ajuta-ma sa ma fac om”. Nu spun ca sa fugim noi dupa ispite, ci, atunci cand vin, sa le infruntam cu rabdare si rugaciune.

In orice iarna duhovniceasca sa ateptam cu rabdare si nadejde primavara duhovniceasca. Cele mai mari ispite sunt de obicei de o clipa si, daca in clipa aceea le evitam, falanga diavolilor trece si se duce si scapam. Atunci cand omul se uneste cu Dumnezeu, nu mai are ispite. Diavolul poate face rau ingerului? Nu, este ars. Viata duhovniceasca este foarte simpla si usoara; noi o facem grea, pentru ca nu ne nevoim corect. Cu putina straduinta, si multa smerenie si incredere in Dumnezeu, oricine poate spori mult. Pentru ca acolo unde exista smerenie, diavolul nu are loc; si acolo unde nu exista diavol, este firesc sa nu existe nici ispite.

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/01/26/in-orice-iarna-duhovniceasca-sa-asteptam-cu-rabdare-si-nadejde-primavara-duhovniceasca/ 

De ce vrem sa dobandim raiul? (din cuvintele parintelui Paisie Aghioratul)

- Parinte, ma tem atunci cand ma gandesc la anii grei ce ne asteapta.

- De ce te temi? Oare vei merge in iad sa te chinuiesti impreuna cu diavolii? Sa spui: “Ajuta-ma, Hristoase al meu, sa merg in rai ca sa nu Te mahnesc, pentru ca este dureros ca dupa atatea cate ai facut pentru mine sa ma stii in iad”, aceasta o inteleg. Dar sa vrei sa mergi in rai ca sa nu te chinuiesti, aceasta nu are marime de suflet. Nu o spun aceasta ca sa lasam viata noastra sa devina dezordonata, sa facem neoranduiala si sa mergem in iad, dar de multe ori intra egoismul la mijloc si spunem: “sa fac binele ca sa nu pierd raiul”. Insa de am avea marime de suflet, am cugeta: “Atatia oameni vor merge in iad, sarmanii, care nici in aceasta viata nu au simtit macar putin bucurie adevarata, iar eu ma gandesc la mine?”. Sincer va spun, nu ma preocupa unde voi merge. Pe mine m-am lepadat demult. Nu ca vreau sa fiu departe de Hristos si de aceea nu ma preocupa faptul daca merg in rai, dar scopul meu nu este sa fac binele ca sa merg in rai. “Chiar de ma vei lepada, Hristoase al meu, tot multumit voi fi; nu sunt vrednic de rai”.

Greseli de voie si fara de voie ( Cuviosul Parinte Paisie Aghioratul)

Sa luam aminte foarte mult la greselile intentionate, pentru ca ceea ce va cerceta Dumnezeu este intentia noastra. Greselile pe care le facem din neatentie sunt mai usoare. Unele pacate sunt pacate, dar au circumstante atenuante.

Apoi, daca gresim fara sa vrem, Dumnezeu va randui astfel lucrurile intat greseala noastra sa se foloseasca spre bine. Adica nu ca trebuia sa gresim ca sa se faca acest bine, ci, deoarece am gresit fara sa vrem, Dumnezeu pune in valoare greseala noastra si iese binele. Dar atunci cand facem o greseala intru cunostinta si apoi ne pocaim, sa ne rugam sa nu se faca vreun rau din urmarile greselii noastre.

Despre obisnuinta cea rea (Cuviosul Paisie Aghioratul)

Parinte, se poate taia imediat obisnuinta cea rea?

- Mai intai omul trebuie sa inteleaga ca obisnuinta asta il vatama si apoi sa vrea sa se nevoiasca, pentru a o taia. Este trebuinta de multa vointa ca sa si-o poata taia cineva imediat. Precum, de pilda, funia face incet-incet un mic santulet pe marginea fantanii si nu mai aluneca, tot asa si orice obisnuinta, putin cate putin incrusteaza un santulet in inima si cu greutate iese din el. De aceea trebuie sa fie cu luare aminte oricine, sa nu dobandeasca obisnuinte rele, pentru ca dupa aceea este trebuinta de multa smerenie si multa vointa ca sa le poata scoate. Spunea Parintele Tihon: “Obiceiul bun, fiule, este virtute; obiceiul rau, patima”.
Dar am observat ca atunci cand omul, desi se nevoieste, continua sa greseasca si nu se schimba, pricina este egoismul, iubirea de sine si interesul personal. Lipsesc smerenia si dragostea si astfel este impiedicata interventia dumnezeiasca. Insusi omul nu-L ajuta pe Dumnezeu, ca si Acela sa-l ajute pe el. Daca, de pilda, l-ar ajuta Dumnezeu sa-si depaseasca o patima, atunci s-ar umfla, s-ar mandri, pentru ca va crede ca el singur a depasit-o, fara ajutorul lui Dumnezeu.

 

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/01/26/in-orice-iarna-duhovniceasca-sa-asteptam-cu-rabdare-si-nadejde-primavara-duhovniceasca/ 

Ce facem cand suntem izgoniti (in mai multe feluri)? (cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur)

Deci dar nu te mâhni, iubite frate, ci adu-ţi aminte de proorocul Isaia care zice: "De batjocorirea lor nu te teme şi de ocara lor nu te lăsa biruit, că după cum lâna este mâncată de molii, aşa vor fi şi ei mâncaţi". Gândeşte-te la Domnul Hristos, cum în scutece fiind, a fost izgonit şi în pământul egiptenilor lepădat, Cel ce ţine lumea cu mâna Sa. Şi pentru ce? ca să se facă chip şi pildă nouă, să nu ne mâhnim întru năpaste. Şi-ţi mai adu aminte de patima Mântuitorului, şi de câte ocări a suferit pentru noi Stăpânul a toate. Că unii dintre iudei Îl numeau samaritean şi băutor de vin; alţii îndrăcit şi prooroc mincinos, zicând:
"Iată om mâncător şi băutor de vin", şi că "scoate demoni cu domnul demonilor". Şi ca să mai spun şi altele: cum L-au dus atunci să-L arunce în râpă? O, minune mare! Şi-L scuipau în obraz şi-i dădeau palme? Dar că L-au adăpat cu fiere şi I-au bătut capul cu trestie, şi cu hlamida împărătească îmbrăcându-L, cu cununa de spini L-au încununat; şi-i cădeau înainte batjocorindu-L şi tot felul de batjocoriri făcându-I?
Dar când L-au dus acei băutori de sânge, şi L-au tras gol la patimă? Cum L-au lăsat toţi ucenicii Lui? Că unul s-a lepădat de Dânsul, iar altul L-a vândut şi ceilalţi au fugit; şi sta singur, gol, în mijlocul poporului aceluia, de vreme ce praznicul Paştilor îi adunase pe toţi. Şi L-au răstignit ca pe un om rău, în mijlocul făcătorilor de rele şi ar fi zăcut neîngropat. Ca nici nu L-au pogorât de pe cruce, până nu L-au cerut unii, ca să-L îngroape. Şi cum au scornit minciună asupra Lui, cum că ucenicii Săi L-au furat şi că n-a înviat. Şi adu-ţi aminte încă de Apostoli, că de peste tot erau urmăriţi şi că se ascundeau prin cetăţi: Pavel s-a ascuns la o femeie vânzătoare de mătăsuri şi Petru la un curelar, că nu îndrăzneau să intre la cei bogaţi; dar mai târziu, toate le-au mers uşor. Aşa că nici tu frate, nu-ţi face inimă rea.

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie27.htm

Despre furtuna care se abate asupra Bisericii (cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur)

"Vino să-ţi potolesc rana mâhnirii şi să-ţi risipesc negura cugetului. Ce te mâhneşte şi te întristează? Că iarna este grea şi că furtuna ce cuprinde Biserica este amară? Ştiu şi eu aceasta şi nimeni afară de Dumnezeu nu o poate înlătura. Dar, dacă voieşti, îţi voi zugravi icoana stării de acum. De multe ori vedem că marea se cutremură şi se umflă tocmai din fundul adâncului. Vedem şi pe corăbieri care neputând birui furtuna, stau încremeniţi punându-şi mâinile pe genunchi. Nu văd nici cerul, nici marea, nici pământul, ci zac jos în aşternuturi, plâng şi se tânguiesc. Aşa se întâmplă pe marea cea văzută. Dar acum furtuna care s-a dezlănţuit asupra Bisericii lui Dumnezeu este mai rea şi valurile sunt mai multe.
Ci, roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu biruieşte furtuna cu meşteşugul, ci potoleşte viforul numai cu ameninţarea. Iar daca te-ai şi rugat de multe ori şi n-ai fost ascultat, nu te lenevi. Căci astfel este voinţa iubitorului de oameni Dumnezeu, Care se îngrijeşte mai dinainte de mântuirea noastră. Au doară nu putea să izbăvească pe cei trei tineri, ca să nu fie aruncaţi în cuptor? Ci, când au fost robiţi şi duşi în ţara barbarilor, îndepărtaţi de îngrijirea părintească, de nimeni cunoscuţi şi în cuptor aruncaţi, atunci adevăratul Dumnezeu pe neaşteptate a făcut minune, a risipit focul din cuptorul haldeilor şi cuptorul s-a prefăcut în locaş de închinare. Iar tinerii au chemat toată făptura şi pe îngeri şi puterile, şi adunându-se toţi împreună ziceau: "Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul". Vezi, frate, cum răbdarea drepţilor a primenit focul acela în rouă? Cum a înduplecat pe tiranul împărat să trimită cărţi în toată lumea şi să zică: "Mare este Dumnezeul lui Sedrah, Misah şi Avdenago!" Şi vezi câtă groaza a pus. Căci a scris: "De va grăi cineva cuvânt rău asupra lor, să-i fie casa de jaf şi să i se ia averile". 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie27.htm

Aducerea moastelor Sfantului Ioan Gura de Aur ( 27 ianuarie)

Acest dumnezeiesc părinte al nostru, de trei ori fericit, Ioan Gură de Aur, a fost mare luminător şi învăţător al lumii. El nu trecea cu vederea nedreptatea şi nu căuta la faţa oamenilor. Astfel chiar pe împărăteasa Eudoxia a înfruntat-o pentru fărădelegile şi nedreptăţile ce le făcea, printre altele şi pentru chipul tiranic cu care luase via unei văduve, numită Calitropia. De aceea a fost izgonit de două ori din scaun, şi iarăşi a fost chemat la păstoriţii săi. Dar a treia şi cea din urmă oară, a fost trimis la Cucus. De aici l-au dus la Aravissos şi apoi la Pitius, oraşe nu numai lipsite de cele trebuincioase, dar şi totdeauna prădate de isauri, vecinii lor. Deci, aflându-se acest mare părinte şi înger în trup acolo în Pitius, a fost chemat de Domnul şi Stăpânul tuturor şi s-a mutat la veşnicele locaşuri, în anul 407. Iar sfintele lui moaşte au fost îngropate în Comane, împreună cu moaştele sfinţilor mucenici Vasilisc şi Luchian.

Curând după îngroparea sfântului părinte Ioan Gură de Aur, Arcadie împăratul a părăsit viaţa pământească împreună cu soţia sa Eudoxia, urmându-le la împărăţie fiul lor Teodosie. Mai târziu a ajuns patriarh al Constantinopolului, cu alegerea tuturor, Proclu, ucenicul şi slujitorul sfântului Ioan. În al patrulea an al patriarhatului şi după treizeci şi trei de ani de la adormirea sfântului Ioan Gură de Aur, Proclu a înduplecat pe împăratul Teodosie să trimită să aducă moaştele sfântului. Dar sfântul nevrând să se lase înduplecat, şi stând nemişcat, împăratul a trimis o epistolă de rugăminte, care avea acest cuprins:

Învăţătorului a toată lumea şi părintelui duhovnicesc, Sfântului Ioan Gură de Aur, patriarhul, scrie acestea Teodosie împăratul: "Noi, cinstite părinte, socotind că trupul tău este mort ca al altora, am vrut fără multă chibzuială să-l ridicăm şi să-l aducem iarăşi la noi. Din cauza aceasta dorinţa noastră, pe bună dreptate, nu ni s-a împlinit. Dar tu, cinstite părinte, ca cel care ai învăţat pe toţi pocăinţa, iartă-ne greşeala şi te dăruieşte nouă ca unor fii iubiţi de părintele lor, şi veseleşte cu venirea ta pe cei ce te doresc".

Deci, când au dus scrisoarea aceasta şi au pus-o pe racla sfântului, sfântul îndată s-a lăsat uşor. Purtătorii raclei au ridicat racla şi au purtat-o fără osteneală. Când au ajuns de cealaltă parte de Constantinopol, a trecut împăratul, cu tot senatul şi patriarhul cu tot clerul, şi au pus racla ce era cu trupul sfântului într-o corabie împărătească. Dar iscându-se furtuna pe mare, celelalte corabii s-au împrăştiat în toate părţile, numai corabia cu trupul sfântului s-a abătut la via văduvei aceleia, pe care o năpăstuise Eudoxia, precum s-a spus mai înainte. Iar dacă s-a dat văduvei îndărăt via, îndată valurile mării s-au liniştit. Moaştele sfântului au fost duse mai întâi la biserica apostolului Toma, numită a lui Amantie; după aceea la biserica sfintei Irina şi aici au fost puse în sintronul său şi strigară toţi:

"Primeşte-ţi scaunul tău, sfinte". După aceea fiind aşezată racla într-o caretă împărătească, a fost dusă la biserica cea mare a Sfinţilor Apostoli, unde fiind aşezată pe tronul cel sfinţit, s-a auzit glas grăind: "Pace tuturor". După aceasta racla cu sfintele moaşte a fost îngropată în pământ, în altar, unde se află şi acum, iar când se săvârşea sfânta Liturghie, se făceau minuni mari. Aşa ştie Dumnezeu să mărească pe aceia, care îl slăvesc prin vieţuirea lor. 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie27.htm 

Pentru Diaconul Zarko

Irina si Parintele Zarko s-au cunoscut in Macedonia la o intalnire intre tinerii crestin-ortodocsi din Balcani. Dupa putin timp, el a invatat romana si ea - macedoneana.
S-au casatorit acum 6 ani si s-au stabilit in Bucuresti.

Parintele Zarko a inceput sa lucreze la o firma si in paralel a urmat cursurile facultatii de Teologie Pastorala.
Acum 2 ani, la 33 de ani, in urma unor analize Parintele Zarko a aflat ca are cancer. I s-a recomandat de urgenta operatie, chimioterapie, radioterapie.

In urma primei operatii si a chimioterapiei intensive tumoarea aflata foarte periculos, langa aorta, a inceput sa creasca. Au oprit radioterapia. Tumora ar fi - zic doctorii - inoperabila. Inoperabila in Romania.  

Au incercat multe tratamente timp de 2 ani. Tratamentul natural a transformat tumora preexistenta in teratom - tumoare benigna prin definitie, insa dimensiunile ajunse la 30cm, impun operatia. Tratamentul chimio si radioterapic nu este potrivit pentru ce are el.

Anul trecut, inainte de Craciun, au avut bucuria – Irina zice ca a fost un dar - sa fie hirotonit Diacon pe seama Manastirii Antim. Acum Zarko este Parintele Zarko si slujeste in fiecare dimineata si seara.

In urma trimiterii dosarului medical la peste 20 de clinici din lume au primit 5 raspunsuri pozitive. Cu cateva zile in urma au primit din partea unei clinici din Viena vestea ca ei il pot opera si ca fost programat  la operatie pentru data de 1 februarie. Suma estimata pentru operatie: 20.000 euro. Pe care ei nu-i au.(...). Parintele Zarko si Irina trebuie sa se prezinte la clinica pe 30 ianuarie.

 

Pentru detalii mergeti la pagina deschisa in acest scop:

 

http://pentrudiaconulzarko.blogspot.com/2012/01/pentru-diaconul-zarko.html

Spovedanie (Zorica Latcu)

Doamne, dintr-a inimii prisaca,
Dorurile-n roi spre Tine pleaca.
Lunga-i calea foarte, pan' la Tine...
Cum s-o afle bietele-mi albine?
Fac popas in ierburi inflorite,
Spornic sug dulceata din ispite
Si sa bea din floare daca-ncearca
Aripa de pulbere si-o-ncarca.
Din maces, din crini, din matraguna,
Mirosul florilor in stupi l-aduna.
Mustul dulce-luminos le-mbata.
Au uitat spre Tine drumul, Tata.
Ca margaritarele-n siraguri,
Lin s-aseaza faguri langa faguri.
Doamne, intr-a inimii prisaca,
Dorurile ceara or sa-ti faca
Si din ceara Ti-oi aprinde Tie,
Maine, la vecernie, faclie.