La un azil din Franţa, o femeie cu minţile rătăcite nu putea face mare lucru: de fapt, singurul lucru pe care se obişnuise să-l facă era să apere de muşte o altă femeie, paralizată. Făcea, însă, tot ce putea!
L. Pasteur, savantul căruia îi datorăm vaccinul antirabic, spunea că la capătul vieţii fiecare om ar trebui să poată zice cu tărie: am făcut tot ce-am putut!
Facem noi, oare, tot ce putem? Facem binele atunci când putem, sau amânăm, duşi de o ciudată inerţie ?Spunem o vorbă bună atunci când cel de lângă noi are nevoie de mângâiere? Ce folos ar avea să îi sărim în ajutor când nu mai are nevoie de ajutor?
Îl miluim cu ceva pe fratele care ne cere in colţul străzii sau ne spunem în gând: lasă, că dau mâine sau lasă, că mai sunt şi alţii în drumul meu, o să-i dau următorului? Dacă facem acestea, înseamnă că nu avem milă faţă de făptura lui Dumnezeu, îi privim pe fraţi raportându-ne la noi: adică cât pot să dau, cui, în ce situaţie etc Această raţiune nu înseamnă miostivire.
Să dea Domnul să putem să-i privim pe cei de lângă noi ca ceea ce sunt: nu instrumente, nu obiecte, ci CHIPUL lui Dumnezeu (mai ales dacă sunt creştini, botezaţi, purtând chipul lui Hristos), căci suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu