Sfantul Luca al Crimeei, cuvant despre frumusetea lumii create de Dumnezeu, din cartea ,,Puterea inimii''

,,De duhul unei forţe grandioase sunt pătrunse masivele montane învăluite de nori întunecaţi şi valurile oceanelor bântuite de furtună, care năpădesc asupra stâncilor de pe ţărm. Duhul veşniciei şi al nemărginirii se revarsă în sufletele noastre de la miliardele de stele ale cerului nopţii. Câtă bucurie şi pace ne aduc culorile blânde ale răsăritului şi câmpiile şi lacurile învăluite de lumina lunii! (...)  

În acea acţiune profund duhovnicească, chiar interacţiune morală, pe care o produce asupra noastră frumuseţea naturii pătrunse de energie duhovnicească, trebuie să vedem ţelul şi însemnătatea frumuseţii.(...) 

Am primit un buchet de flori. O, câtă frumuseţe delicată, fermecătoare, este curpinsă în aceste splendide mici creaţii ale lui Dumnezeu! Şi, pe lângă aceasta, cât sunt de minunate prin micimea, prin simplitatea lor plină de smerenie! Dantelăriile fine ale micilor inflorescenţe albe, albăstrii şi roz, violete şi albastre ne privesc cu ochii curaţi ai petalelor şi corolelor lor şi revarsă asupra noastră minunata lor mireasmă. Oare nu este evident că aceasta este o propovăduire tăcută a curăţiei duhovniceşti? Trebuie să ai o inimă cu totul împietrită ca să nu auzi acest glas al lui Dumnezeu, care răsună atât de limpede în simplitatea şi în frumuseţea formelor materiale ale naturii.’’

Seara, pe un câmp înflorit, mulţime de floricele se întorc către soare, de parcă I-ar înălţa lui Dumnezeu o rugăciune de seară, iar după asfinţit adorm adânc, pentru ca dimineaţa, îndreptându.se spre răsărit, să întâmpine iar soarele cu rugăciunea de dimineaţă, plină de bucurie. Mireasma florilor este ofrandă adzsă lui Dumnezeu. Florile sunt cădelniţe. Nuferii se deschid larg sub cerul senin, se îndulcesc de lumină şi aer, îşi adună petalele şi se cufundă în apă atunci când se înnoptează.(...) Este cu totul neîndoielnic că întreaga lume vegetală şi animală e înzestrată cu darul primordial al Duhului Sfânt-duhul vieţii.’’(Sfântul Luca al Crimeei)

 

Despre Sfantul Luca mai multe aici: http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-luca-crimeei-arhiepiscopul-crimeea-120717.html

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/06/11/sf-luca-crimeiii-doctor-fara-arginti/

Aceasta este înfăţişarea slujitorului Împăratului; ce se poate spune atunci, despre Împăratul?

Ce lucru trecător poate sta alături de Cel Fără-de-moarte, fără să se topească în întregime, până să nu mai rămână nimic din el? Care om muritor poate privi faţa lui Dumnezeu şi să rămână viu? Iată, este lucrul cel mai înfricoşător să priveşti faţa unui înger al lui Dumnezeu; atunci cum să te uiţi la faţa lui Dumnezeu? Descriind vedenia pe care a avut-o dspre îngerul lui Dumnezeu, Proorocul Daniel spune: “… şi n-a mai rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, stricându-se” (Daniel 10:8). Chiar şi omul cel mai puternic îşi împuţinează puterea, şi omul cel mai frumos îşi pare sieşi urât înaintea îngerului lui Dumnezeu şi este “trupul lui ca şi crisolitul şi faţa lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc” (Daniel 10:6). În dimineaţa aceea minunată, când Domnul Iisus S-a sculat din morţi, iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer,…. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea sa albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi (Matei 28:2-4). Aceasta  este înfăţişarea slujitorului Împăratului; ce se poate spune atunci, despre Împăratul? (Sfantul Nicolae Velimirovici)

SA CUNOASTEM DREAPTA CREDINTA!

Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuieşte miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute şi alcătuieşte însuşirea lor cea mai aparte.
Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numită în scrierile ascetice ale Părinţilor îndreptăţiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii să fie amăgiţi mai lesne, să se învoiască mai uşor la primirea păcatului.
La fel fac ele şi cu hula împotriva lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu nume măreţe, cu o retorică pompoasă, cu o filozofie elevată. Cumplită armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi răpindu-le fără ca acelea să bage de seamă creştinismul, înlocuind creştinismul cu o învăţătură hulitoare, împodobind această învăţătură ucigaşă cu numele de creştinism purificat, adevărat, restaurat.
Erezia este un păcat săvârşit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtăşeşte duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul nostru, ce are putinţa de a primi sfinţire din împărtăşirea cu harul dumnezeiesc şi de a se spurca şi molipsi prin împărtăşirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seamă şi anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creştinismul, şi ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neştiinţa, mărturisirea nepăsătoare şi superficială a creştinismului.

(Sf. Ignatie Brianceaninov)

http://www.credo.ro/predica-Duminica-Ortodoxiei-Sfantul-Ignatie-Brianceaninov.php 

,,Pune, Doamne, paza gurii mele'' (Ps 140)

Sa aplicam aceleasi legi si gurii si limbii noastre, sa le pastram curate de toate ticalosiile si le vom putea face astfel sa slujeasca rugaciunii. Cuiva care are un vas de aur nu-i va conveni sa-l foloseasca la lucruri murdare, din cauza materiei pretioase din care e facut vasul. Ori, gura noastra este de mii de ori mai pretioasa decat aurul si perlele: cat de mult trebuie deci sa ne pazim de a intina cu vorbe necurate si necuviincioase sau cu blesteme ori injuraturi. Nu pe un altar de aur sau de bronz va aduceti tamaia ci pe un jertfelnic cu mult mai de pret, intr-un templu duhovnicesc; pe de o parte e o materie neinsufletita, in timp ce Dumnezeu iti locuieste in suflet caci toti suntem madulare ale lui Iisus Hristos. “Pune, Doamne paza gurii mele”.

(...)

Avem si noi partea noastra la aceasta si tocmai de aceea cuvintele lui ne sunt ca o povata “Puneti … usa gurii mele si zavoare” dar el ne face de asemenea sa cerem ajutorul lui Dumnezeu daca dorim ca ostenelile noastre sa fie incununate de succes. Sa punem asadar, straja gurii noastre neincetat, careia ratiunea noastra sa-i fie cheie, nu ca s-o tina mereu incuiata ci pentru a o deschide numai cand e de trebuinta. Uneori tacerea e mai de folos decat cuvintele; dar uneori vorbitul e de preferat tacerii; e ceea ce-l facea pe acest rege sa spuna: “Vreme este sa taci si vreme este sa graiesti”. (Ecl. III; 7) Daca gura ar trebui sa fie deschisa intr-una, n-ar mai fi fost nevoie sa i se puna porti; si daca ea ar fi trebuit sa ramana mereu inchisa ce nevoie era sa i se puna paza? La ce bun sa pazesti ceea ce ramane inchis? Daca deci a fost inzestrata si cu porti si cu paza, este pentru ca noi sa facem fiecare lucru la timpul potrivit. De altfel Sfanta Scriptura zice: “Cuvintelor Tale fa rug si cumpana”. (Intelepciunea lui Isus Sirah XXVIII; 28)

Vedeti cata prevedere cere pentru ca noi nu numai sa rostim decat cuvinte potrivite ci si pentru a le cantari cu o grija foarte mare si cu o deosebit de mare atentie. Suntem atat de grijulii in a cantari aurul care e o materie pieritoare, dar de cata grija e nevoie ca sa ne masuram vorbele astfel incat ele sa nu fie nici de prisos si nici sa lipseasca? Tocmai de aceea acelasi autor ne spune: “Nu opri cuvantul in vreme de mantuire”. (Int.lui Isus Sirah IV; 25) Am vazut cand trebuie sa vorbim iar cand trebuie sa tacem ne arata in alt loc: “Daca stii, raspunde aproapelui tau, iar de nu, pune-ti mana peste gura”. (Intelepciunea lui Isus Sirah V; 14)
Nu e de ajuns sa taci si sa nu vorbesti decat la momentul potrivit, ci trebuie sa vorbesti sub inspiratia harului: “Cuvantul vostru sa fie intotdeauna insotit de har, dres cu sarea intelepciunii, ca sa stiti cum trebuie sa-i raspundeti fiecaruia” (Colos. IV; 7)

(...)

Intr-adevar, trebuie sa ne silim a nu vorbi decat atunci cand cuvintele sunt mai folositoare decat tacerea.

(Talcuire a Sf Ioan Gura de Aur la Psalmul 140)

http://psaltirea.wordpress.com/2008/09/30/sf-ioan-gura-de-aur-talcuire-la-psalmul-140-2/ 

Sfantul Andrei Iconograful

Andrei Rublev, pilda de smerenie in vremuri tulburi

Auzisem că,,Andrei Rublev’’ de Tarkovsky este un film bun, deşi informaţiile ,,generale’’ erau destul de puţine şi unele dintre ele cam seci.

Înainte de a vedea filmul, e folositor să ştim că Andrei Rublev a fost un pictor rus de fresce şi icoane din secolul al XV lea, canonizat recent de Biserica Rusă. Il cunoastem mai ales ca fiind pictorul icoanei Sfanta Treime, reprezentand cei trei ingeri de langa stejarul Mavri.

Cel mai bine este să vedem filmul fără informaţii de ,,încadrare’’, care nu fac altceva decât să diminueze farmecul filmului.

Cred că filmul ne pune în faţă o lecţie de smerenie şi ascultare. Mai bine spus, drumul de la orgoliu la smerenie, un drum plin de suferinţe.

Unul dintre aspecte ar fi să înţelegem că tot ceea ce facem, este bine să facem în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Andrei Rublev este foarte dezamăgit pentru că prima biserică pe care a pictat-o a fost distrusă de tătari, dar Teofan Grecul, pictor renumit de icoane bizantine, îi pune în faţă pilda proprie: sute de biserici pictate de el au fost distruse şi, cu toate acestea,a continuat să picteze până la moarte.

Teofan, deşi mirean, avea trăire duhovnicească înaltă; el mărturiseşte că pictează pentru Dumnezeu, nu pentru oameni şi înţelege că atât laudele, cât şi hulele oamenilor, sunt trecătoare. El se smereşte, considerându-se un păcătos vrednic de chinurile iadului. 

Andrei însuşi va învăţa că experienţa şi trăirea aduc folos, iar nu vorbele deşarte.

Tânărul călugăr va parcurge drumul ispitelor şi al patimilor pentru a ajunge la smerenie, ajungând de la rostirea unor cuvinte frumoase despre jertfă şi suferinţă la trăirea adevăratei suferinţe.

Călugărul Daniil este el însuşi o pildă de blândeţe şi smerenie: el îi binecuvintează la plecare pe oamenii de la popas, îl iartă pe Andrei, îl încurajează să picteze.

Călugărul Chiril pleacă din mânăstire pentru că îl invidia pe Andrei, destăinuire pe care i-o va face, smerindu-se,după mai mult timp, când acesta depusese votul tăcerii, refuzând să mai lucreze. Chiar el îl îndeamnă pe Andrei să nu-şi irosească talantul şi să picteze în continuare.

Foma, ucenicul lui Andrei, refuză să facă ascultare şi s-a învăţat să mintă. Pictorul îi spune că ,,o fi şi asta o boală’’, să mintă tot timpul. Apoi se răzvrăteşte şi , având orgoliul de a lucra pe cont propriu, pleacă de lângă Andrei şi în cele din urmă este ucis de tătari.

Tânărul Boris, fiul unui clopotar, va încerca să toarne el însuşi un clopot pentru o nouă biserică. Andrei îi urmăreşte în tăcere munca, văzând în el, probabil, acelaşi elan creator plin de orgoliu pe care îl avusese şi el în tinereţe. Nu îl va dojeni pentru purtarea lui aspră, ci îl va consola la sfîrşit, când tânărul se tînguieşte jos, în noroi, mărturisindu-i că, de fapt, nu ştia secretul turnării clopotelor. Deci toată lucrarea a fost inspirată de Dumnezeu.

Motivul ploii apare frecvent: la începutul filmului, când cei trei călugări se adăpostesc alături de bufon şi de ţărani, dar şi la sfârşit, imaginea cailor vazuţi printre picăturile de ploaie. Impresionantă este imaginea fagului din mijlocul câmpului care îşi zbate frunzele verzi sub ploaie şi vînt, adăpostindu-l pe Andrei. În secvenţa următoare, acelaşi copac îşi leagănă crengile goale, iar căugărul este îmbătrânit.

În acest film, copilul şi nebunul reprezintă nevinovăţia, smerenia: de exemplu, copilul din scena răstignirii, care se uită mirat şi nevinovat la Iisus şi fata mută care împleteşte părul unei femei ucise de tătari, mângâind-o.

Filmul- o succesiune de imagini alb- negru, redând atmosfera încordată şi sângeroasă a Evului Mediu, se sfârşeşte cu picturi ale lui Andrei Iconograful, sintetizând istoria creştinismului, fiind singurele imagini redate în simplitatea culorilor blânde, pe un fond muzical impresionant.

Despre invidie (Maica Siluana)

Invidia este o patimă, care porneşte de la o putere bună a sufletului ome¬nesc. La acea dorinţă de mai mult care, ca şi rivalitatea, cum spuneaţi, poate să fie bună, poate să fie un stimulent: „Ia uite cât se roagă sora mea! Să mă rog şi eu! Ia uite ce puţin mănâncă! Ia să-mi tai şi eu jumătate din prăjitură şi să nu mai mănânc!”
Din păcate, însă, venim din lume şi lumea ne-a învăţat că atunci când invidiezi, trebuie să-l stopezi pe celălalt din binele lui, să-l opreşti să se bucure de binele lui, şi-n felul ăsta vei avea linişte sau pace. Şi se vine cu această mentalitate, omenească. Nu cred că e specifică femeii, dar mă tot gândesc la lucrul acesta. De ce e trăită mai intens de femei şi de măicuţe decât de bărbaţi şi de călugări¬? Şi cred că răspunsul vine din rolul la care a fost cumva obligată femeia în viaţă. Femeia a fost dominată, şi atunci ea a putut să folosească mai puţin violenţa, şi a folosit mai mult manipularea. Deci cel agresat, ca să-şi rezolve cât de cât problemele şi să se simtă confortabil, manipulează realitatea. Şi atunci, invidia ar fi tot o formă de manipulare în faţa lui Dumnezeu, ca şi când diavolul, s-ar duce la Dumnezeu: „Las’ că Ţi-arăt eu, că nu e chiar aşa cum crezi Tu, lasă-mă pe mine să încerc, să vezi ce poate să facă!”
Cum scăpăm, cum ne am luptat noi şi cum luptăm noi cu ea (că are forme de la cele mai grosolane la cele mai discrete). În primul rând este conştientizarea ei. Apoi, conştientizarea ravagiilor pe care le face în viaţa noastră duhovnicească şi lupta cu gândurile. Pentru că este un prag, un moment în care, după ce am văzut ce face cineva, dacă nu mai primesc gândul următor, am scăpat de înaintarea pe traseu.
Un motiv pentru care cred eu că ar mai fi răspândită această invidie, cel puţin din corespondenţa şi din "consilierile" mele, pe care le întreţin eu cu anumite surori şi maici din alte mănăstiri, este că nu s-a putut rămâne fără acest prag de care vorbesc. Femeia de astăzi, fata de astăzi, pleacă cu un mare handicap în viaţă: ea nu e iubită. Părinţii nu-şi iubesc copiii. Le împlinesc toate dorinţele, îi răsfaţă sau nu.pentru că sunt copii bătuţi, co¬pii abuzaţi, dar ei nu sunt iubiţi. Nu sunt iubiţi în sensul de a comunica şi de a li se arăta valorile, părţile bune.(..)
Deci, fata creştină, fata credincioasă, care e dezamăgită de mizeria din lume, de violenţa din familie, îşi va pune toată nevoia ei de dragoste de tată pe duhovnic.(...)Dacă maica stareţă e mai atentă sau se bazează pe un om, pe un econom, asta poate să stârnească invidie la celelalte măicuţe, din nevoia de a fi iubite, din a confunda iubirea cu atenţia exclusivă. Deci, ele nu doresc decât să recupereze ce n-au avut în familie. (...)
Această lepădare e musai, dar trebuie să fie o lepădare în Hristos, o lepădare cu dragoste, cu iertare, cu înţelegere, cu vindecare a acestor răni. Că altminteri, voi căuta mamă în stareţă, şi să fie numai mama mea, tată în duhovnic, şi să fie numai tatăl meu şi tot timpul voi fi în concurenţa care a fost între mine şi sora mea, între mine şi fratele meu. Deci, o prelungire a vieţii de acasă. Şi Dumnezeu e folosit: „Doamne, dă-mi să fiu eu primul! Dă-mi, Doamne, să am rugăciune, să mă împărtăşesc, să...” putem merge până la chestii copilăroase, ca „Domnul din împărtăşanie să fie mai mare la mine decât la cealaltă...
Noi am venit aici să ne vindecăm şi apoi să ne sfinţim. Sfinţenia, sfinţirea, înduhovnicirea vine după vindecare.
http://www.lumeacredintei.com/sct_4/art_751/maica_siluana_vlad_in_cautarea_celui_cazut.htm